Husky Siberian – regele zăpezii!

Imaginează-ţi viaţa în  nordul Siberiei, una dintre zonele cu cea mai aspră şi mai neospitalieră climă din lume unde iarna temperaturile ajung până la -100 grade F adica -73,3 grade C, iar vântul suflă cu peste 160 de km/h. Populaţia Chukchi, aparţinând unuia dintre triburile indigene din regiune, locuieşte pe aceste meleaguri de mai bine de 3000 de ani. În aceste condiţii dure de viaţă, lupta pentru supravieţuire era continuă. Populaţia Chukchi a dezvoltat o rasă canină, aceasta fiind considerată strămoşul Husky-ului Siberian din zilele noastre şi o marcă ce îngloba valoarea şi cultura tribului.

Câteva considerente despre istoricul rasei Husky Siberian

După cum însuşi numele rasei indică, Husky Siberian este originar din Siberia, mai precis din regiunea fluviului Kolyma (Siberia de Nord), unde a apărut în urmă cu peste 2000 de ani. Rasa a fost creată de către populaţia Chukchi, care a promovat-o pentru rezistenţa ei deosebită. Puţini ştiu că, la început, Husky a fost utilizat şi la vânătoare, iar apoi pentru trasul la sanie (“sledding”), oamenii depinzând foarte mult de câinii lor pentru a supravieţui în ostilele condiţii oferite de acele ţinuturi neîmblânzite.

Denumirea de “Husky” provine de la termenul de “esky” (jargon folosit pentru eschimos). Calităţile acestor câini au atras atenţia unui comerciant de blănuri care, în anul 1909, a introdus Husky-ul în Canada, pentru a-l angaja într-o cursă de tracţiune. Participând la o cursă de viteză din Alaska, pe o lungime de 650 de km, rasa a reuşit să se facă remarcată şi, de atunci, nu i-au mai fost contestate calităţile de câine cu o rezistenţă extraordinară, deosebit de rapid şi agil, calităţi datorită cărora a fost numit mai târziu “maşina de sport” a curselor de atelaje, fiind cea mai rapidă dintre rasele nordice.

Începuturile rasei Husky Siberian

Spuneam anterior că, la început, Husky-ul Siberian era folosit la vânătoare. Carnea de focă şi peştele reprezentau sursele principale de hrană ale populaţiei Chukchi, aceştia folosind ehipaje de peste 20 de câni pentru a pleca la vânătoare. Într-o singură zi, vânătorii Chukchi călătoreau foarte mulţi kilometri, pentru a vâna şi a prinde peşte. Pentru a transporta capturile înapoi în sat aveau nevoie de câini capabili să tragă săniile cu o încărcătură medie. Aveau nevoie de câini rapizi, rezistenţi, care să-şi folosească o sursă minimă de energie şi să nu aibă nevoie de foarte multă hrană. Dacă nu-şi epuizau resursele de energie prin trasul la sanie, câinilor le rămânea mai multă energie pentru a rezista expunerii la temperaturile extreme pentru o perioadă mai mare de timp.

Temperamentul câinilor populaţiei Chukchi s-a dovedit a fi la fel de important ca şi caracteristicile lor fizice. Frumuseţea şi “dulceaţa” legendară a Husky-ului Siberian îşi au originea în obedienţa şi inteligenţa câinilor populaţiei Chucky. Pe lângă faptul că aceştia trebuiau să fie capabili să lucreze în echipă, câinilor trebuia să le placă munca şi să fie în stare să depună efort pe distanţe destul de lungi. De asemenea, pe poziţii superioare în temperamentul lor se situau inteligenţa şi spiritul de iniţiativă, atât de necesare pentru a “citi” gheaţa şi terenul pe care-şi desfăşurau activitatea, astfel find capabili să ghideze sania chiar şi pe acolo unde existau pericole (crăpături în gheaţă, crevase etc.) pe care musherii nu le puteau observa în timp util pentru a le evita.

Dar, în primul rând, trebuiau să fie însufleţiţi de dorinţa de a alerga.

Cultura şi ceremoniile religioase ale populaţiei Chukchi reflectau cât de mult aceasta îşi preţuia câinii. Oamenii credeau că doi dintre câinii lor păzeau porţile raiului şi întorceau înapoi pe oricine tratase rău vreun câine în timpul vieţii. O legendă spune că, la un moment dat, populaţia Chukchi a suferit din cauza foametei, foarte mulţi oameni şi câini pierzându-şi viaţa. Pentru a se asigura că aceşti câini nu vor pieri, ultimii doi pui rămaşi au fost alăptaţi la sân de către o femeie Chukchi.

Pentru a se asigura că doar cei mai buni câini vor contribui la evoluţia rasei, femeile tribului se ocupau de creşterea puilor abia după o selecţie riguroasă. Erau păstrate pentru reproducere doar femelele care promiteau o bună dezvoltare. Cu excepţia celui mai bun mascul, restul puilor de sex masculin erau castraţi. Bărbaţii antrenau câinii pentru a trage la sanie, folosind, în special, masculii castraţi. Pentru că erau blânzi şi afectuoşi, câinii dormeau alături de familie, în colibe, fiind companioni de nădejde şi pentru copii.

Vara, membrii tribului eliberau câinii, lăsându-i să alerge nelegaţi, nestingheriţi, să vâneze în haită, etc. Iarna, câinii se întorceau pentru a-şi relua îndatoririle. Când nu trăgeau la sanie, câinii erau legaţi, cu excepţia masculilor care nu erau castraţi, aceştia fiind lăsaţi să se împerecheze cu femelele. Pentru că locuiau într-un teritoriu oarecum izolat, cultura populaţiei Chukchi a rămas neîntinată timp de mai multe secole, câinii păstrându-şi şi ei principale caracteristici.

În secolul al XIX-lea, trupele ruseşti au înaintat înspre nordul Siberiei, în căutarea unor noi teritorii propice comerţului cu blană. Harpoanele şi săgeţile tribului Chukchi au opus rezistenţă în faţa armelor avansate ale ruşilor. Obişnuiţi cu vremea nefastă şi fiind capabili să fugă din calea inamicului, ajutaţi şi de câinii de sanie, membrii tribului Chukchi fugiseră ani de-a rândul din calea trupelor ruseşti. De data aceasta, folosindu-se de armamentul lor rudimentar alcătuit din suliţe, săgeţi, bâte, harpoane, pietre, tribul Chukchi a “încolţit” trupele într-o trecătoare din munţi reușind să le învingă. După această confruntare, Ţarul Rusiei a semnat un tratat cu populaţia Chucki care ulterior a devenit cunoscută sub denumirea “Apaşii din Nord” garantându-le independenţa.

Primul echipaj de Husky Siberian şi-a făcut apariţia în Alaska în 1909. În acelaşi an, o mare parte dintre aceşti câini a fost adusă în Alaska de către Charles Fox Maule Ramsary şi echipa sa, condusă de John Johnson, “Omul de fier”, câştigând cursa de 400 de mile, din 1910. În următorul deceniu, câinii Husky (mai ales cei crescuţi şi antrenaţi de Leonhard Seppala) au câştigat mai multe titluri la cursele din Alaska. Unul dintre câinii lui Seppala a devenit faimos, jucând un rol decisiv în salvarea multor vieţi din satul Nome, Alaska.

Povestea lui Balto  – cel mai celebru Husky Siberian

În luna ianuarie a anului 1925, medicii şi-au dat seama că o potenţială epidemie de difterie ameninţa să contamineze întreaga populaţie tânără din Nome. Singurul ser care putea opri izbucnirea epidemiei se afla în Anchorage, la aproape 1000 de mile depărtare. La singurul avion care ar fi putut transporta rapid medicamentul se renunţase datorită condiţiilor meteo neprielnice. Disperate, oficialităţile au recurs la unica soluţie realizabilă: transportarea medicamentului cu ajutorul câinilor de sanie.

La o temperatură de -50 de grade C, sub biciuirea sălbaticului vânt de nord, în semiobscuritatea arctică, o sanie încărcată cu serul curativ pornea de la Anchorage, pe 27 ianuarie 1925, iar 150 de câini, împărţiţi în 19 grupe, o trăgeau pe rând. Ei au parcurs, în numai şase zile, 1065 de kilometri şi au ajuns în Nome pe 2 februarie. Cursa contra morţii, ai cărei eroi au fost câinii nordici, a intrat în istorie sub numele de “serum run”.

În fruntea atelajului care a transportat serul salvator s-a aflat Balto, câinele alfa al cunoscutului Leonhard Seppala. Un an mai târziu, în cinstea acestei legendare curse, a fost ridicată în parcul Central din New York, o statuie din bronz (realizată de F.G. Roth) înfăţişându-l pe Balto. Pe statuie stă scris: “Dedicat spiritului neînfricat al câinilor de sanie care au transportat antitoxina şase sute de mile dincolo de apele înşelătoare şi viscolele arctice, pornind din Nenana şi ajungând în zona vitregă din Nome, în iarna lui 1925. Perseverenţă. Loialitate. Inteligenţă!”

Povestea cursei şi istoria lui Balto au fost urmărite îndeaproape şi de presă, Balto devenind faimos, apărând pe prima pagină a celor mai importante publicaţii din lume şi chiar în pelicule produse la Hollywood (“Balto and the Race to Nome” este una dintre ele).

Din păcate, momentul de glorie  al lui Balto s-a stins la fel de repede cum a  apărut. El şi “echipa” sa au fost vânduţi unei trupe de teatru, fiind utilizaţi în “show-uri” de mâna a doua. În 1927, George Kimble i-a descoperit trăind în condiţii de nedescris şi a început o campanie pentru a strânge fondurile necesare recuperării câinilor de sanie. Brusc, toţi şi-au adus aminte de Balto şi, în numai 10 zile, Kimble a reuşit să strângă banii necesari. Balto şi echipa au fost transportaţi la grădina zoologică din Cleveland, unde au avut parte de o primire fastuoasă.

Până în 1933 (an în care a încetat din viaţă, la vârsta de 10 ani), Balto a fost atracţia grădinii zoologice din Cleveland. După moarte, corpul lui Balto a fost păstrat şi expus la Muzeul Natural de Istorie din Cleveland.   

Articol recomandat: ”Câini celebri – află-le poveștile!”

Pe scurt despre educația, îngrijirea și standardul câinilor din rasa Husky Siberian

Acum ani și ani, pe când tehnicile de educație canină nu erau la fel de elaborate ca astăzi și dresajul bazat pe recompense nu era în prim plan, se spunea despre rasa Husky Siberian că este greu sau chiar imposibil de educat. E clar că acesta e doar un mit nefondat care se baza pe faptul că Husky, prin excelență, sunt mai independenți și mai încăpățânați decât exemplare aparținând altor rase. Cu alte cuvinte, câini cu o personalitate aparte, care au nevoie de o educație începută din timpuriu, dacă acest lucru este posibil, o educație fermă, dar bazată pe recompense pozitive, nicidecum pe forță și pedeapsă. Cu o educație de bază deja însușită (șezi/culcat/așteaptă/aici/la pas, etc.) cu un Husky se poate lucre foarte bine în mai multe direcții, multe exemplare devenind pasionate de agility, de exemplu, sau excelând în activități de căutare-salvare. Ca să nu mai vorbim de trasul la sanie care i se potrivește mănușă, fiind o îndeletnicire nativă, înscrisă în AND-ul acestui câine extraordinar.

Condițiile de bază pentru a avea un Husky fericit este să-i înțelegi comportamentul, să-i acorzi timp suficient pentru a face mișcarea de care are atât de multă nevoie, să te joci cu el, să-l ții ocupat. Un Husky plictisit devine distructiv, iar de aici pleacă multe dintre nemulțumirile celor care au cumpărat sau au adoptat un Husky fără a cunoaște caracteristicile rasei.

Un alt aspect de care este bine să ții cont dacă esti proaspăt om-de-Husky-Siberian sau dacă intenția ta e să cumperi/să adopți unul, este acela că Husky năpârlește. Acest proces este unul cât se poate de natural pentru multe dintre rasele de câini. Doar câteva se bucură de lipsa părului și nu au probleme cu năpârlirea (vezi articolul ”Câini fără păr – 5 rase interesante”) și tot câteva sunt și cele care năpârlesc destul de puțin (Bichonii, Pudelii, de exemplu)

Însă câinii nordici cum este și Husky Siberian, câinii cu două straturi de păr, aceștia năpârlesc cam tot timpul anului, cele mai abundente perioade fiind primăvara și toamna. Despre năpârlire și îngrijirea părului am mai scris și te poți documenta din următoarele articole:

”FURminator – de mare ajutor în perioada de năpârlire”

”Spune-mi ce păr are și află cum să-l toaletezi corect”

”7 trucuri ca să fie cel mai curat cățel din lume”

În plus, îți recomand să NU îți tunzi prietenul din rasa Husky Siberian, decât dacă, din nefericire, are vreo boală de piele sau altă afecțiune severă care impune acest lucru. Am scris acum ceva vreme bună un articol scurt și la obiect pe această temă, mereu de actualitate, pe care ți-l recomand:

”Terminați cu prostiile și NU vă mai bărbieriți câinii!”

Cele mai frecvente boli ale rasei Husky Siberian

Printre bolile genetice şi congenitale la care sunt predispuși câinii din rasa Husky Siberian se numără:

• afecţiunile oculare: cataracta juvenilă, distrofia corneană, opacifierea corneană, atrofia retiniană progresivă (PRA);
• displazia coxofemurală;
• afecţiunile cutanate, paracheratoza congenitală, dermatoza, postcastrarea, granulomul eozinofilic, lupus eritematos;
• boala von Willebrands;
• ectopia ureterală.

Elemente de standard

Standard F.C.I. nr.270/24.01.2000

Ţara de origine: America

Clasificare F.C.I.: grupa a V-a F.C.I.; secţiunea 1, câini de sanie.

Aspect general: câine de mărime medie, rapid, deosebit de elegant în mişcare; corp agil, urechi drepte, vigilente, coadă stufoasă; mers lin; masculii sunt puternici, dar niciodată greoi; femelele au o structură mai fină, dar puternică.

Comportament/Temperament: nobil, prietenos, îndrăzneţ, alert; gânditor, independent; la maturitate este rezervat, are o atitudine demnă, inteligentă, un caracter energic; excelent câine de companie; iubeşte mult copiii; nu se simte bine singur, fiind un câine de haită.

Cap: faţă cu expresie plăcută, dulce, privire ageră, prietenoasă, interesată, poznaşă; craniu de mărime medie în raport cu corpul, rotunjit puţin la creştet până la nivelul liniei ochilor, punct de la care devine treptat conic, îngustându-se spre trufă.

Urechi: de mărime medie, paralele, de formă triunghiulară, poziţionate vertical; puţin arcuite, puţin rotunjite la vârf, purtate drept; dacă este cazul, atunci când câinele se găseşte în mişcare, urechile trebuie să fie mobile.

Bot: de mărime medie, bine proporţionat, distanţa de la vârful nasului la stop  trebuie să fie egală cu distanţa de la stop la occipital; stop bine definit, fiind drept de la rădăcina nasului; bot conic, la vârf   nu este nici ascuţit, nici pătrat; un bot prea scurt poate determina o muşcătură greşită.

Buze: pentru ca animalul să poată supravieţui la temperaturi foarte scăzute, este absolut obligatoriu ca buzele acestuia să aibă o închidere perfectă; abilitatea de a lucra cu gura închisă ajută la evitarea îngheţării organelor respiratorii; la câinii cu roba neagră, argintie şi gri, buzele sunt de culoare neagră, bine pigmentate, iar la exemplarele brun-roşcate sunt de culoare roşcată.

Trufă: la câinii negri, gri, argintii, este de culoare neagră; la câinii brun-roşcaţi este de culoarea ficatului; la cei cu roba de culoare albă, se admite trufa de culoare roz; iarna, la majoritatea exemplarelor, apare pe mijlocul trufei o dungă nuanţată mai deschisă, aşa numitul “snow-nose” (nas de zăpadă).

Maxilare/Dinţi: muşcătură în foarfece.

Ochi: migdalaţi, moderat depărtaţi, fiind astfel mai puţin expuşi condiţiilor arctice; expresia lor este pătrunzătoare dar prietenoasă, interesantă, în funcţie de situaţie; elementele structurii faciale (lungimea botului, conformaţia capului, stopul) determină poziţionarea ochilor, care este foarte importantă; sunt acceptaţi atât ochii albaştri, căprui, bicolori, cât şi cei cu irisul în două culori; ochii albaştri par mai rotunzi decât cei căprui.

Gât: de lungime medie, arcuit şi purtat drept, cu mândrie, când este în repaus; la trap, este întins în faţă, astfel încât capul este purtat uşor înainte; lungimea şi poziţia umărului sunt determinate de angulaţia acestuia; pentru a avea un gât bine poziţonat, câinele trebuie să aibă umerii bine angulaţi.

Toracele: adânc, puternic, dar nu prea lat; punctul cel mai adând al pieptului este la acelaşi nivel cu coatele; coaste elastice, bine arcuite, uşor aplatizate pe lateral, pentru a permite o mişcare liberă; distanţa dintre membrele anterioare nu trebuie să fie mai mare de cinci – şase cm; un torace prea mare sau prea îngust va restricţiona mişcarea picioarelor.

Spate: drept, puternic, cu linia superioară dreaptă de la greabăn la crupă; linia spatelui de lungime medie, puternică, în niciun caz moale, slabă sau înşeuată.

Şale: regiunea şalelor puternică, uscăţivă, mai îngustă decât cutia toracică; crupă înclinată faşă de coloană la un anumit unghi, dar niciodată atât de abruptă încât să împiedice deschiderea spre înapoi a membrului posterior; privit din profil, de la umeri la crupă, corpul depăşeşte cu puţin în lungime înălţimea măsurată de la greabăn la sol.

Coadă: bine îmbrăcată; datorită asemănării cu coada de vulpe se mai numeşte şi “fox brush”; prinsă sub linia superioară, purtată graţios peste spate, în formă de seceră când câinele este în mişcare sau în atenţie; ţinută în jos în poziţie de repaus; când este purtată în sus nu se încolăceşte şi nu are voie să stea plată pe spate; părul de pe coadă este de lungime medie, puţin mai lung decât pe celelalte părţi ale corpului; lungimea cozii trebuie să fie până la jaret.

Umeri: omoplat poziţionat faţă de sol la un unghi de 45 de grade; membrul nu este niciodată perpendicular pe sol, el fiind uşor înclinat în spate, de la cot la umăr; muşchii şi ligamentele care leagă umărul de cutia toracică sunt bine dezvoltate şi puternice.

Membre anterioare:  în repaus, privite din faţă, sunt paralele şi drepte, aşezate la distanţă medie, cu coate apropiate de corp, fără a fi întoarse spre interior sau spre exterior; văzute din lateral, labele sunt uşor înclinate, cu articulaţia puternică, dar flexibilă; oase puternice, niciodată greoaie; lungimea membrelor de la cot la sol este egală cu cea de la cot la umăr.

Labe: ovale; de mărime medie, compacte, acoperite de păr des şi scurt, prezent şi între degete şi perniţe; perniţe dure.

Tren posterior:  în repaus, privite din spate, membrele sunt paralele şi moderat depărtate; pulpe musculoase, puternice, bine angulate la articulaţia genunchiului, cu jaretul bine definit; la lucru, sunt capabile de efort mare.

Robă:  formată din subpăr şi părul de acoperire; dreaptă, netedă, întinsă, nu prea aspră; păr de acoperire nu prea lung, pentru a nu estompa conturul natural al câinelui; roba lânoasă se penalizează; puf moale, des, suficient de lung pentru a susţine părul de suprafaţă, ce trebuie să aibă perii drepţi, cu ţinută şi textură corespunzătoare; nu trebuie să fie prea aspru sau în formă de ţepi de arici; pe părţile laterale, părul este mai scurt şi puţin mai lung pe umeri, pe gât şi pe patea din spate a crupei, unde formează “pantalonaşi”.

Culoare: sunt permise toate culorile.

Alura: ţinută suplă, mers lejer; câine rapid; atunci când este prezentat în ring trebuie condus cu o lesă lungă şi la trap potrivit de rapid; privit în mişcare, din faţă înspre spate, la pas nu se vede o singură urmă, dar, pe măsură ce viteza creşte, labele calcă pe aceeaşi linie şi anume pe axa longitudinală a corpului; urmele lăsate de labele din faţă şi de cele din spate, de pe aceeaşi parte, se suprapun; la trap, coatele sau genunchii nu sunt deviaţi nici spre interior, nici spre exterior; în timpul mişcării, linia superioară este perfect dreaptă, puternică, rămânând la un nivel stabil; în expoziţie trebuie prezentat la trap, pentru a evidenţia mişcarea armonioasă şi dinamică.

Înălţime la greabăn:  masculi: 55 – 60 de cm; femele: 50 – 55 de cm.

Greutate: masculi: 20 – 27 de kg; femele: 16 – 23 de kg.

N.B.: Masculii trebuie să aibă două testicule aparent normale, complet coborâte în scrot.

Defecte:

• cap aspru, greoi, prea puternic, sau prea fin;
• urechi prea mari în raport cu capul, dispuse prea depărtat, urechi moi şi care nu sunt drepte;
• bot prea ascuţit sau necizelat, prea scurt sau prea lung;
• buze prea scurte, necizelate, prea lungi;
• ochi prea oblici sau prea depărtaţi;
• gât prea scurt, necizelat sau prea lung;
• torace prea lat, coaste în formă de butoi, torace prea îngust sau slab dezvoltat;
• spate de “crap” sau înşeuat care constituie defect major, deoarece respectivul câine nu va putea să-şi desfăşoare munca în mod corespunzător;
• spate slab, prea îngust şi fără muşchi, prea lung sau prea scurt;
• coada prea scurtă, purtată latera, întoarsă pe spate, încolăcită, acoperită cu fire de păr prea lungi, prinsă prea sus sau prea jos;
• umeri drepţi, slab dezvoltaţi sau căzuţi;
• articulaţii slabe, oase grele, prea apropiate sau prea depărtate, angulaţii necorespunzătoare ale cotului;
• degete moi sau depărtate, labe prea mari sau prea mici şi delicate, deviate spre interior, sau spre exterior;
• osatura prea fină sau prea dură, genunchi drepţi, “coate de vacă”, membre prea apropiate sau prea depărtate;
• păr prea lung, zbârlit, prea aspru sau prea mătăsos;
• mers scurt, săltat, greoi, încrucişat, spate lăsat, vertebre deviate.

În loc de încheiere

Sfat de urmat: în momentul în care te-ai decis că îți dorești din tot sufletul un exemplar din rasa Husky Siberian, fă o alegere responsabilă atât pentru bine tău, cât mai ales pentru cel al viitorului tău bun prieten. Dacă dorești să adopți un Husky, să știi că ai mari șanse pentru că adăposturile abundă în câini de rasă abandonați de foști lor oameni din diverse motive, multe dintre ele de neînțeles sau de neacceptat. Aceștia sunt, de regulă, ”oameni” care nu s-au documentat îndeaproape cu privire la caracteristicile fizice și temperamentale ale rasei, persoane care nu au știut că un Husky se poate plictisi foarte repede dacă nu este plimbat suficient de mult încât să-și consume energia, care nu au realizat că poate roade și deteriora mobila sau încălțămintea dacă nu primește o educație de bază și dacă este lăsat prea mult timp singur acasă, nu și-au dat seama că trebuie să acorde o atenție suplimentară îngrijirii blănii sale… iar lista poate continua. Așadar, sigur vei găsi în adăposturi sau în anunțurile publicate pe rețelele de socializare un Husky pe care să-l salvezi și care îți va bucura viața.

Dacă vrei să cumperi un Husky, evită anunțurile de pe olx sau alte site-uri de genul acesta și caută un crescător responsabil, cu o canisă înregistrată FCI, în baza de date a Asociației Chinologice Române sau cea a Asociației Chinologie teritoriale, din orașul tău. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, iată care sunt canisele și oamenii din spatele lor la care poți apela cu încredere:

1. Silverlight Kennel – Dana Epure (Timișoara)
2. Maurora Siberians – Aurora & Meine Hoekstra (Ilfov)
3. Brigimerci Siberian Husky Kennel – Brigitta Nemeth (Oradea)
4. Transylvanian Blackdemons – Mircea & Izabella Tăuțan (Cluj)

Articole recomandate:

”De unde cumperi un câine? Nu de la înmulțitori!”

”De ce nu este bine să fie luat câinele din cuib înainte de a opta săptămână de viață”

*surse: “The Siberian Husky” – Lorie Long, 2007, T.F.H. Publications & www.fci.be

Foto: canva