Rasa Ciobănesc german – una dintre cele mai iubite din lume

Rasa Ciobănesc german oferă celor care o admiră un exemplu de forță, inteligeță și agilitate. Deutscher Schaferhund – după cum este denumit în țara de origine – este o rasă de câini relativ nouă, originile sale datând din 1899. Este un câine de lucru crescut inițial pentru mânarea și paza turmelor de oi. Datorită puterii sale, a inteligenței și obedienței este considerat un câine foarte bun pentru poliție și armată. Datorită loialității sale și naturii sale protectoare, Ciobănescul german este una dintre rasele cu cele mai multe înregistrări în Asociațiile chinologice de pretutindeni.

„Înainte de toate, Ciobănescul german trebuie să fie un câine utilitar, altfel nu se poate numi Ciobănesc german. Utilitatea și inteligența sunt principalele caracteristici ale acestei rase.”

Max von Stephanitz

Rasa Ciobănesc german – scurt istoric

În Germania celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, numărul turmelor de oi existente pe aceste meleaguri a început să se reducă simțitor. Odată cu dispariția acestora, a scăzut și numărul câinilor de stână. Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, se diferențiază două tipuri de câini de stână: câinii mari, puternici, solizi, cu urechile și cu vârful cozii lăsate, cu păr stufos și cap masiv, din regiunile muntoase ale Bavariei, din Harz (modelul Wurternberg) și câinii de stână mai mici, cu urechile drepte, ridicate, cu coada arcuită, cenușii, cu păr mai scurt și greutate mai redusă, din câmpiile regiunii Saxes sau din Hesse (modelul Thuringe).

Doi crescători, Schlenker de Schwenningen și Eiselen de Heidenheim, au hotărât să încrucișeze aceste două rase, adică tipul nordic cu cel sudic, obținând, în final, câini cu urechile ridicate, și cu cozile drepte, combinând robustețea și flerul tipului Wurtemberg cu vivacitatea și vigilența tipului Thuringe. Astfel, a luat naștere Ciobănescul german, influențat în mod special de modelul Thuringe.

Primul Ciobănesc german înscris în cartea de origine

Pe 3 aprilie 1899, Max von Stephanitz – pe care admiratorii Ciobănescului german îl recunosc drept „nașul” acestei rase – a studiat atent un cățeluș din strămoșul Thuringe pe care prietenul său, Arthur Meyer, îl remarcase la o expoziție canină. Constatând că Hector Linksrhein (născut în 1895 în canisa Sparwasser, tatăl: Kastor; mama: Lene) corespunde tuturor așteptărilor sale, l-a cumpărat și l-a rebotezat Horand von Grafrath.

Horand a devenit primul Ciobănesc german înscris în Cartea de Orgine. În cartea sa de crescător, Stephanitz a notat câteva date despre acest câine: înălțimea 60-61 de cm; lungimea corporală 66-67 de cm; greutatea 25 de kg; lungimea urechilor: 13 cm. Horand von Grafrath este exemplarul care stă la baza Ciobăneștilor germani din zilele noastre. Câteva săptămâni mai târziu, von Stephanitz și Mayer au creat „Verein fur Deutsche Schaferhund” (SV) – Club de specialitate care dirijează selecția rasei, iar pe 28 septembrie 1899 a fost adoptat primul standard al rasei.

Cum a evoluat rasa Ciobănesc german de-a lungul timpului

Von Stephanitz a decis să fixeze și să amelioreze rasa Ciobănesc German, plin aplicarea unei selecții drastice care ținea cont, în mod special, de caracteristicile care făceau din acest câine un animal util. Această creștere metodică nu avea decât un singur obiectiv: Ciobănescul german trebuia să aibă un necesar de calități fizice și psihice optime pentru a deveni un câine de lucru care să dea un randament la cote maxime.

„Adevărata frumusețe a câinelui de lucru reiese dintr-o adaptare completă la scopul pentru care a fost creat”, spunea Von Stephanitz, omul care a coordonat evoluția acestei rase timp de 34 ani. Fiind un bun combatant, permanent preocupat de eficacitate, Von Stephanitz și-a dat seama destul de repede că Ciobănescului german trebuie să i se atribuie și alte sarcini (câine de pază și de apărare, câine polițist, câine de salvare, câine ghid) dar fără a-și pierde vocația de câine de turmă.

Fiind și un bun patriot, Von Stephanitz a încercat să propulseze rasa Ciobănesc german în Armata Imperială a lui Guillaume II. În cele din urmă, Ciobănescului german îi revine rolul de câine sanitar. La sfârșitul primului război mondial (28.000 de câini mobilizați), toate serviciile militare, legături, transmisiuni, unități de tragere, santinele și servicii de ambulanță, au fost convinse de utilitatea și de caraterul polivalent al acestei rase.

De aici înainte, rasa Ciobănesc german a cunoscut un succes spectaculos. A ajuns cunoscut în toată lumea și toți vorbeau despre „isprăvile” lui. Atunci, sub presiunea cumpărătorilor, dar și din cauza fenomenului de inflație apărut în perioada interbelică, crescătorii germani au început să producă necontrolat această rasă. Se remarcă imediat o atenuare a trăsăturilor caracteristice, în special modificările trenului posterior. În 1925, Von Stephanitz, furios, l-a impus pe Klodo von Boxberg, un Ciobănesc german originar din Cehoslovacia, de talie mijlocie, și cu o formă mai pătrățoasă, înainte de a se opune radical tendințelor către gigantism și „spatelui de hienă”.

Ciobănescul german al zilelor noastre a evoluat către un tip de culoare neagră-roșiatică, cu linia spatelui înclinată și încovoiată. Von Stephanitz s-a stins din viață în 1933, lăsând în urma lui un studiu complet despre Ciobănescul german: „Ciobănescul german în cuvinte și imagini”.

Rasa Ciobănesc german – ți se potrivește?

Când îl vedem în reportajele destinate câinilor utilizați în război sau câinilor folosiți în Poliție sau în Armată, rămânem impresionați de inteligența sa remarcabilă și de abilitățile extrordinare de lucru. Pe mulți i-am auzit spunând că-și doresc un Ciobănesc german. Însă dacă nu ești o persoană activă, cu stăpânire de sine, nu trebuie să te orientezi către o astfel de rasă.

Ciobănescul german se potrivește unor oameni activi, care iubesc mișcarea și se simt bine în natură. De asemenea, spațiul destinat creșterii optime a unui Ciobănesc german trebuie să fie suficient de mare, eventual la casă cu o curte spațioasă. Acest câine se adaptează bine și la viața de apartament, doar că trebuie scos afară de mai multe ori pe zi pentru a beneficia de multă mișcare. Dacă îți place să alergi, să pleci în drumeții, să te plimbi cu bicicleta, ia și câinele cu tine!

Probleme de sănătate la rasa Ciobănesc german

În primele luni de viață se întâlnește frecvent rahitismul, datorită creșterii prea rapide a corpului față de ritmul mai lent de mineralizare osoasă. Insuficiența pancreatică exocrină afetează cu predilecție această rasă și se exprimă clinic prin apetit exagerat, scaune dese și voluminoase, scădere în greutate și păr mat. Bolile autoimune găsesc un teren propice de dezvoltare la Ciobănescul german: cheratita autoimună și sindromul de colon iritabil.

Sindromul de colon iritabil este de fapt o enterită cronică recidivantă manifestată prin vomă, diaree, crampe abdominale, deshidratare. Afecțiunile coloanei și displazia de șold îngreunează deplasarea câinilor odată cu înaintarea în vârstă. Selecția intensivă a rasei, datorită consangvinizărilor repetate, a dus, pe lângă creșterea performanțelor anatomice, la scăderea răspunsului sistemului imunitar.

De aceea, respectarea calendarului de vaccinări în perioada copilăriei este deosebit de importantă, boli precum parvoviroza sau coronaviroza făcând ravagii în efectivele de Ciobănesc german.

În privința maladiilor ereditare, problema principală este displazia coxo-femurală, dar și cea a cotului. Chiar dacă ambii părinți sunt radiografiați și declarați apți de montă, șansa de a rezulta și pui displazici din doi părinți sănătoși există, dar este mult mai mică. Statisticile arată că dintr-un părinte normal și unul displazic, 50% au șansa de a fi bolnavi, iar din doi părinți displazici doar 7% au șansa de a fi sănătoși. Explicația pentru care rezultă și pui displazici din părinți sănătoși este: sunt rude colaterale, care fie nu au fost luate în evidență din cauza unui rezultat negativ, fie nu au efectuat niciodată radiografia.

Garantarea sănătății unui pui de 6-8 săptămâni este, din acest punct de vedere, imposibilă, singura certitudine fiind dată de radiografia făcută după vârsta de un an. Pentru a evalua gradul de transmitere a displaziei, crescătorii germani au introdus un parametru a cărui denumire ar putea fi tradusă prin „coeficient de transmitere”. Este de dorit ca acest coeficient să fie cât mai mic, sub 100; însă, dacă acesta depășește 100, coeficientul perechii nu trebuie să depășească 200.

Torsiunea de stomac este o afecțiune destul de frecventă în cadrul rasei, dar poate fi evitată prin administrarea corectă a hranei.

Un prieten foarte inteligent

Ciobanescul german a fost crescut în mod special pentru inteligenţa lui, clasându-se pe locul al treilea în topul raselor celor mai inteligenţi câini, după Border Collie şi Caniche. Buna capacitate de pază şi apărare combinată cu inteligenţa nativă, au transformat acest câine într-un ajutor de nădejde pentru poliţişti, într-un câine de căutare şi salvare foarte priceput, fiind capabil să înveţe foarte repede comenzi şi trucuri noi. Prin natura lui este un câine foarte loial şi ataşat de familie şi de propriul teritoriu. Nu se împrieteneşte prea repede cu străinii, aşa că mare grijă când intri pe un teritoriu aflat în „stăpânirea” unui Ciobănesc german.

În anul 1928, Ciobănescul german Buddy avea să devină primul câine ghid

Americanul Harrison Eustis a creat în Elveția prima școală destinată dresorilor pentru câini ghizi. Morris Frank, un tânăr nevăzător din Nashville (Statele Unite), a auzit vorbindu-se despre acest lucru și a luat legătura cu domnul Eustis pentru a-l ruga să-i dreseze un câine. De asemenea, intenția tânărului era și aceea de a promova această activitate pe teritoriul Amercii.

Harrison Eustis a fost de accord cu cerința tânărului Morris cu condiția ca acesta să vină în Elveția. Astfel, Morris Frank a devenit primul american care a beneficiat de ajutorul unui câine ghid pentru nevăzători. Este vorba despre Ciobănescul german pe nume Buddy.

Rin Tin Tin – erou de film

Rin Tin Tin este considerat a fi cel mai cunoscut nume din istoria rasei Ciobănesc german. Când a fost descoperit de caporalul american Lee Duncan, „originalul” Rin Tin Tin nu avea decât 10 zile. Pe 15 septembrie 1918, în timpul primului război mondial, Duncan a insistat ca batalionul său din Lorraine, Franța, să verifice un adăpost pentru câini care fusese bombardat. Singurii supraviețuitori ai bombardamentului au fost cățelușa Ciobănesc german Betty și cei cinci pui ai săi.

Caporalul și-a ales doi cățeluși, un mascul și o femelă pe care i-a botezat după micile marionete franțuzești dăruite de către copii soldaților americani pentru a le purta noroc. Astfel, femela s-a numit Nannette, iar masculul Rin Tin Tin. Duncan și-a antrenat câinii așa cum văzuse că sunt antrenați Ciobăneștii germani folosiți în primul război mondial. Câțiva ani buni, Rin Tin Tin a fost vedeta numărul unu a studiourilor Warner Brothers, evoluând în producții precum „Man From Hell`s River”, „Where the North Begins” (1923), „The Lightning Warrior” (1931), etc.

La începutul celui de-al doilea război mondial, Duncan a sugerat armatei Statelor Unite să realizeze o tabără de antrenament pentru câinii militari din California. După ce a fost refuzată de câteva ori, în cele din urmă propunerea i-a fost acceptată, Duncan și Rin Tin Tin al III-lea (fiul lui Rin Tin Tin) devenind antrenori în „Tabăra Hahn”. În timpul războiului, Duncan și Rin Tin Tin al III-lea care devenise, în mod oficial, „soldat”, au antrenat peste 5000 de cupluri „om-câine”.