English Cocker Spaniel – cel mai vesel câine din lume
La fiecare apariție se face remarcat prin temperamentul său extrem de jucăuș, dar și prin frumusețea robei. Este atât de plin de viață, încât e imposibil să nu te molipsească și pe tine cu vioiciunea sa. Parcă ar fi pe baterii, aleargând de colo – colo, neobosit, de neoprit, frumos, loial, mândru. English Cocker Spaniel este rasa în care zburdălnicia și eleganța se îmbină perfect. Să nu uiți cel mai important lucru: fie că-l vezi pe podiumurile de prezentare ale celor mai impresionante show-uri canine, fie că-l urmărești cum caută prada pe terenul de vânătoare, Cockerul are aceași inimă imensă și aceeași iubire de dăruit. Este un prieten deosebit și inteligent. De aceea toată lumea îl iubește!
Cuprins
Sport sau show?
”Câinele de tip spaniel este un câine care lucrează în fața vânătorului, identifică vânatul și îl aportează, indiferent de metoda folosită de acesta pentru răpunerea jivinei (plasa sau șoimul).” (1387 – Gaston Phoebus).
Cu mult timp înainte ca această rasă să defileze pe podiumurile Expozițiilor Chinologice, crescătorii pasionați și de vânătoare apreciau exemplarele cu abilități de lucru, agile, capabile de a lucra cot la cot cu vânătorul în orice condiții. Și acum există linii distincte, de show și de lucru, unele scoțându-și la înaintare frumusețea și eleganța, roba atent coafată, lucioasă, impecabilă, în timp ce altele, probabil cu un aspect mai neglijent, se laudă cu zeci sau sute de partide de vânătoare la activ.
Inițial, câinii de tip spaniel de pe teritoriul Angliei erau împărțiți în două categorii și anume ”land” spanielii, cu utilitate terestră, și ”water” spanielii, folosiți pentru aportul din apă. În lucrarea ”Tratat despre rasele de câini britanice” apărută în anul 1576, dr. John Caius descria și diferitele tipuri de spanieli. Acest tratat a reprezentat o primă încercare de a alcătui un index al raselor de câini.
În anul 1801, Sydenham Edwards, în lucrarea ”Cynographica Britannica”, scrie despre o varietatea de ”land” spaniel care se poate divide în două grupe separate, comportamental și anatomic: prima varietate pe care o identifică este de talie mai mare și o numește ”espringer”; cea de-a doua varietate, de talie mai mică, va fi denumită ”cocking”. În sec. al XIX-lea, Thomas Bewicke a fost primul care a propus folosirea apelativelor de Springer și Cocker pentru a descrie și separa cele două varietăți de spanieli.
Denumirea de Cocker sau Cocking Spaniel datează din preajma anului 1800 și probabil vine de la abrevierea cuvântului ”wood cocker” (vânător de becațe). În această perioadă, Cockerii erau la mare căutare pentru vânătoarea de păsări, fiind foarte apreciați pentru calitățile lor remarcabile. Prima oară, despre English Cocker Spaniel ca rasă de sine stătătoare, s-a vorbit în 1893. Tot atunci, rasa a fost înregistrată în Cartea de Origine (Kennel Club Stud Book).
Nu încape îndoiala că English Cocker Spaniel este cel mai popular și îndrăgit câine de tip spaniel. Mulți se întreabă cum s-a reușit ca dintr-un spaniel scotocitor să se creeze o rasă modernă, un vânător excelent, dar și cu o prezență de neegalat pe podiumurile competițiilor de frumusețe? Este normal ca aptitudinile vânătorești ale celebrului ”woodcock” să se fi păstrat până în ziua de azi.
English Cocker Spaniel este una dintre rasele de vânătoare cu talia cea mai redusă care a devenit celebră și în scrierile lui Chaucer (1342 – 1400) și în ale lui Shakespeare (1564 – 1616) și a jucat un rol important în separarea Angliei de Biserica Catolică, atunci când Cockerul Lordului Wiltshire a mușcat toiagul Papei Clement al VIII-lea.
Cum au ajuns spanielii pe teritoriul Angliei
Spanielii au ajuns în Anglia în timpul invaziei armatei lui Caesar, în anii 54-55 î. de Chr. S-a presupus că originea lor este una spaniolă și că numele de ”spaniel” derivă din ”Hispania” sau din denumirea franceză ”chien de l`Espagnol”/”câine din Spania”.
Aceși câini erau crescuți pentru a recupera vânatul din desișuri. În anii 1600, spanielii și-au împărțit oarecum atribuțiile, unii devenind experți în recuperarea vânatului pe pământ, iar alții în recuperarea vânatului din apă.
English Water Spaniel – rasă disparuta, din păcate – era folosită pentru a recupera păsările de apă vânatate cu săgeți. ”Land” spanielii, cei care vânau pe pământ, aveau abilitatea de a se strecura în fața vânătorului și de a-i indica locul vânatului, perminându-i acestuia să se apropie cu plase pentru a-l captura.
Îi urmau Springer Spanielii, care dibuiau fazanii și potârnichile care urmau a fi vânate cu ajutorul șoimilor și iepurii care ulterior erau vânați cu ajutorul Ogarilor. În timpul sec. al XVII-lea, activitatea Spanielilor a scăzut în intensitate, pentru că vânătorii englezi începuseră să vâneze cu arme de foc.
Springeri Spanielii au stat la baza creării spanielilor moderni. În același cuib, exemplarele mai mari erau denumite Springeri Spanieli, iar cele mai mici deveneau cocker spanieli. Cât despre cele medii, acestea purtau denumirea de Sussex Spanieli. De aici înțelegem că acel criteriu care separa tipurile de Spanieli era dimensiunea/talia.
Prototipul Cockerului modern
Înainte de anul 1892, English Kennel Club nu recunoștea Cockerul Spaniel ca rasă de sine stătătoare. După cum am menționat anterior, într-un singur cuib de Springer spanieli erau produse trei tipuri diferite de câini: Springeri, Cockeri, Sussex. În cadrul Expozițiilor Chinologice din Anglia existau confuzii, deoarece unele exemplare ajunse la vârsta junioratului erau prezentate drept Cockeri, dar la maturitate, aceleași exemplare erau prezentate drept Springeri.
Prototipul English Cockerului din zilele noastre a fost câinele numit Obo (născut în 1879, proprietarul său fiind James Farrow), iar Obo II a fost considerat strămoșul Cockerului American. Obo a rezultat dintr-o încrucișare dintre un mascul de Sussex Spaniel și o femelă de Springe Spaniel. Treptat, treptat, Cockerii s-au diferențiat și au fost fixate două rase distincte: Cocker Englez și Cocker American.
Despre acestea, Jeff Griffren scria următoarele: ”Varietatea americană a devenit mai mică decât cea engleză și mai frumoasă în timp ce varietatea engleză a crescut mai călită și mai puternică.” Într-adevăr, dintre cele două rase, Cockerul Englez este mai apropiat ca aspect și temperament de strămoșii springer spanieli.
Se pare că până în anul 1901 singurul criteriu de definire a rasei era greutatea. Exemplarele care cântăreau sub 11,3 kg erau încadrate la Cockeri iar cele care aveau peste 11,3 kg erau încadrate drept Field Spanieli. În anul 1902 s-a pus bazele primului Club al simpatizanților rasei.
Tu și Cockerul tău: cei mai buni prieteni
Cockerul englez nu este doar un câine frumos și inteligent. Este incredibil de loial, prietenos, mereu dornic să-i facă pe plac stăpânului. Pardon! Prietenului său. Căci denumirea de stăpân nu prea-și are rostul în povestea noastră. Câinii ne sunt prieteni devotați, iar noi, la rândul nostru, trebuie să-i răsplătim cu aceeași blândă monedă. Primim dragoste și voie bună și dăm la schimb iubire și grijă deosebită.
Dacă ai în preajmă un Cocker, poți să te simți mai bogat decât restul prietenilor tăi. Cum așa? Pentru că ai o comoară blănoasă pe patru picioare, alertă, inteligentă, hotărâtă să te însoțească până-n pânzele albe. Cockerul este un veritabil câine de familie. Da, domnule, ține cu casa, cu familia, și aste se vede în fiecare dintre acțiunile sale. Nu prea-i place să fie lăsat singur acasă și, de regulă, leagă o foarte strânsă prietenie cu acel membru al familiei care-l hrănește, îl plimbă și-l bagă în seamă cel mai des.
Este un câine optimist și te va aduce și pe tine pe linia de plutire, în cazul în care te vei lăsa pradă negativismului. Mai tot timpul este vesel, de uneori stai și te întrebi cum de găsește motive să se simtă atât de bine. Adevărul este că așa a fost lăsat de Creator: vesel, inteligent, obedient. Asta nu înseamnă că bunul simț nu trebuie cultivat permanent. Aici intervine educația pe care tu, prietenul lui cel mai bun, trebuie să i-o acorzi. O educație adecvată oferită încă de când câinele este mic, îl poate transforma pe acesta într-n „gentle…dog” veritabil, minunat chiar și pentru familiile cu copii mici sau cu alte animale de companie.
Pentru necunoscători, mare atenție: Cockerul nu este un câine pe care să-l uiți în curte! Da, este adevărat, oricărui câine îi place să se joace mai degrabă în curte decât în interiorul unui apartament, dar Cockerul din zilele noastre este stăpânul canapelei sau al propriei pernițe și nu al vreunui coteț uitat în spatele grădinii.
Sănătate, înainte de toate
De-a lungul vieții toate organismele vii se confruntă cu diferite suferințe, mai mult sau mai puțin severe. Rasa Cocker Englez nu este nici ea ferită de câteva posibile afecțiuni, printre care amintim probleme ale pielii cauzate de diverse alergii, cataracta și surzenia (acestea se instalează o dată cu înaintarea în vârstă), tumorile benigne, displazia de șold, luxația patelară, cardiomiopatia dilatativă. Cockerul este o rasă pofticioasă, lacomă și ar fi bine ca hrana să-i fie administrată în cantitățile corecte pentru vârsta sa și nivelul de activitate la care se situează. Altfel, mâncând orice, oricum și oricât, frumușelul Cocker se va trabsforma într-un cățel supraponderal, sănătatea fiindu-i grav afectată.
Câteva elemente de standard
Țara de origine: Marea Britanie
Utilizare: câine de vânătoare
Clasificare FCI: grupa a VIII-a, secțiunea 2 cu probe de lucru.
Aspect general: câine vesel, robust, sportiv, bine echilibrat, compact.
Proporții importante: distanța de la greabăn la baza cozii trebuie să fie aproximativ egală cu înălțimea la greabăn.
Comportament/Temperament: câine vesel caracterizat prin mișcarea rapidă a cozii și freamătul continuu mai ales când este în acțiune și se lansează pe o urmă, chiar dacă pentru aceasta trebuie să străbată cele mai dese hățișuri; este un câine blând, afectuos, exuberant, plin de viață.
Cap
Regiune craniană
Craniu: bine dezvoltat, nici prea fin, nici prea greoi.
Stop: bine marcat, situat la jumătatea distanței între extremitatea trufei și occiput.
Regiune facială
Trufă: suficient de mare astfel încât să permită dezvoltarea unui bun simț olfactiv.
Bot: pătrat.
Maxilare/Dinți: maxilare puternice, cu mușcătură regulată, în foarfece (incisivii superiori îi depășesc pe cei inferiori, fiind în contact strâns și implantați perpendicular pe maxilare).
Obrajii: proeminenți.
Ochii: globul ocular umple bine orbita, dar nu este proeminent; ochi căprui sau de culoare brun închis, niciodată de culoare deschisă; cu toate acestea, la exemplare de culoare maro și alb-maro, ochii sunt de culoarea alunei, pentru a se armoniza cu roba. Privirea Cockerului exprimă blândețe și inteligență, dar și agerime, vioiciune; pleoapele sunt bine strânse pe globul ocular.
Urechi: în formă de lob, prinse jos, la nivelul ochilor; sunt acoperite cu piele fină, și, ca lungime, trebuie să ajungă până la vârful trufei; acoperite cu franjuri de blană lungă, cu fir drept și mătăsos.
Gât: de lungime moderată, musculos, fără salbă; cuplat armonios cu umerii fini și bine înclinați.
Corp: puternic și compact.
Linie superioară: fermă, dreaptă; pornind de la sfârșitul zonei renale, coboară în pantă lină, către baza cozii.
Zona renală: scurtă și lată.
Piept: bine dezvoltat, cu regiune sternală bine coborâtă; front nici prea lat, nici prea îngust; coaste bine arcuite.
Coadă: prinsă ceva mai jos decât nivelul spatelui; în acțiune se mișcă vesel și rapid; este purtată orizontal, niciodată ridicată; de obicei, coada se cupează, dar nu trebuie să fie nici atât de scurtă încât să nu se vadă, nici prea lungă încât să deranjeze câinele la lucru.
Membre
Membre anterioare: au osatura bine dezvoltată; drepte, suficient de scurte pentru a concentra puterea, dar nu atât de scurte încât să scadă rezistența la efort a acestui extraordinar câine de vânătoare.
Umerii: bine înclinați, fini.
Membre posterioare: late, rotunjite, bine muscularizate, cu osatură bine dezvoltată.
Genunchi: bine angulați.
Metatars: scurt, pornind de la jaret în sus, pentru a furniza un impuls puternic.
Labe: ferme, cuzineți groși, au fost denumite ”labe de pisică”.
Alură/Mișcare: degajată.
Robă
Păr: drept, cu textură mătăsoasă, niciodată aspru sau sârmos, nici foarte ondulat, nu prea abundent și niciodată buclat; membrele (atât cele anterioare cât și cele posterioare) de la jaret în jos, precum și corpul, sunt bine acoperite cu franjuri bogate.
Culoare: sunt acceptate diverse culori, iar la robele monocolore nu se admite prezența albului decât pe piept.
Talia și greutatea
Înălțimea la greabăn: masculii măsoară între 39 și 41 de cm, iar femelele între 38 și 39 de cm.
Greutatea: între 12,5 și 14.5 kg.
Defecte: orice abatere de la cele menționate anterior constituie defect și se penalizează în funcție de gravitatea abaterii.
N.B. Masculii trebuie să aibă două testicole normal dezvoltate și complet coborâte în scrot.
Roba Cockerului poate fi monocoloră sau pluricoloră. La varietățile monocolore este prezent negrul, negrul cu puncte de foc (black&tan), auriul, ciocolatiul, ciocolatiul cu puncte de foc (liver&tan). La exemplarele pluricolore se disting următoarele combinații: alb cu negru și alb-negru înspicat închis (blue-roan), alb cu negru cu puncte de foc și alb-negru înspicat închis cu puncte de foc, alb cu auriu și alb-auriu înspicat închis (orange-roan), alb cu ciocolatiu și alb-ciocolatiu înspicat închis (liver roan), alb-ciocolatiu cu puncte de foc și alb-ciocolatiu înspicat cu puncte de foc, nisipiu.
Sursă foto: pixabay.com
3 Comments
Pingback:
Pingback:
Pingback: