Istoria secretă a rechinilor: ascensiunea celor mai de temut prădători ai oceanului

Am citit de curând un dialog foarte interesant dintre paleontologul John Long* și jurnalistul Patrick Pester cu ocazia lansării noii cărți a lui Long: ”Istoria secretă a rechinilor: ascensiunea celor mai de temut prădători ai oceanului” (deja trecută pe lista de cumpărături 😊) Dialogul dintre cei doi se regăsește pe livescience.com, dar am trasat aici, în rândurile de mai jos, ideile principale, în speranța că și tu vei privi cu interes revelațiile recente despre megalodoni și nu numai.

Citește și: 7 cărți despre animale pentru copii

Rechinii – supraviețuitorii supremi

Rechinii sunt unii dintre cei mai feroce și misterioși prădători pe care i-a cunoscut omenirea. Cu o istorie ce se întinde pe aproximativ o jumătate de miliard de ani, linia de sânge a rechinilor a dat naștere unor creaturi mărețe precum megalodonul, bizara Helicoprion, cu fălci în formă de fierăstrău circular și temutul rechin alb. Așadar, cum au reușit să ajungă aici?

John Long cercetează rechinii antici și alte specii de pești fosilizați de peste 40 de ani, iar în cea mai recentă carte a sa, „The Secret History of Sharks” (Ballantine Books, 2024), Long povestește uimitoarea evoluție a rechinilor.

Iată ce a răspuns Long la întrebarea lui Patrick Pester despre cum au reușit să supraviețuiască atât de mult timp, având în vedere că există de aproximativ o jumătate de miliard de ani?

”Rechinii au fost ingenioși și adaptabili. Sunt singurul grup de creaturi vertebrate cu maxilare care au supraviețuit tuturor celor cinci evenimente majore de extincție în masă. Și nu e vorba că ar fi spus: „Oh, vine un eveniment de extincție în masă, deci trebuie să dezvolt rapid o nouă cale de a adaptare”. În schimb, la orice moment în care aceste evenimente de extincție în masă s-au produs, existau suficient de multe varietăți de rechini, iar cel puțin unele dintre aceste linii genetice au reușit să treacă cu bine peste momentele critice.

Pe măsură ce au dezvoltat un plan corporal superior, ceea ce s-a întâmplat în perioada Devoniană – acum 419 milioane până la 359 milioane de ani -, rechinii au început să semene foarte mult cu cei de astăzi. Acest plan corporal le-a permis să se diversifice mult mai rapid, astfel încât fiecare eveniment de extincție în masă a avut un impact din ce în ce mai mic asupra lor începând din acel moment.

În plus, au început și să se transforme, în perioada Devoniană, dezvoltând plăci dentare cu rol de zdrobire, precum și dinți ascuțiți pentru perforare, sfâșiere și tăiere. Chiar au dezvoltat hrănirea prin filtrare cu mult înaintea oricărui alt vertebrat. Astfel, au avut mereu această capacitate de a fi foarte flexibili în dezvoltarea dentiției, creând noi tipuri de dinți și noi țesuturi dentare. Aceasta a fost una dintre cele mai mari salvări ale lor, aproape ca o dentiție tip „briceag elvețian”, ce le-a permis să se adapteze la orice sursă de hrană disponibilă.”

Iată ce a descoperit paleontologul în timpul scrierii cărții, un aspect necunoscut anterior de cercetători

”O mare parte din cercetare am tratat-o ca pe o investigație jurnalistică, folosindu-mi experiența în evoluția peștilor și a rechinilor. Am publicat mai multe lucrări care descriu specii noi de rechini, iar pe unele dintre ele chiar le-am descoperit eu însumi — așa că am această experiență. Am reușit să iau legătura cu toți colegii mei care sunt experți în diverse domenii legate de evoluția rechinilor și i-am intervievat. Treptat, mulți dintre ei mi-au împărtășit cercetări în curs de publicare, care nu fuseseră încă tipărite când am scris cartea. Acum, multe dintre aceste lucrări au apărut, dar am avut șansa de a reflecta asupra lor și de a le include în carte cu mult înainte ca ele să devină informații publice.

Am obținut toate informațiile noi despre megalodon (Otodus megalodon), cel mai mare prădător care a trăit vreodată. E absolut uimitor! O mare parte din cercetările recente au arătat că megalodonul era o vietate cu sânge cald. Cercetătorii au demonstrat acest lucru prin paleotermometria izotopului aglomerat, o metodă care măsoară temperatura la care se formează legăturile izotopice în timpul formării cartilajului. Ei au analizat rechinii vii pentru a obține acest interval de temperatură, apoi au aplicat aceeași geochimie fosilelor pentru a determina cu exactitate temperatura corpului. Acum știm că megalodonul avea o temperatură corporală de aproximativ 27 de grade Celsius.”

Ce înseamnă pentru rechin că este un animal cu sânge cald?

”Asta înseamnă că megalodonul putea ajunge în locuri unde alți rechini nu puteau, inclusiv în ape mai reci — mai la sud sau mai la nord. Avem rămășițe de dinți de megalodon din întreaga lume — de peste tot, cu excepția Antarcticii. Există situri fosile din perioada Pliocenului (5,3 milioane până la 2,6 milioane de ani în urmă) în Antarctica, datând din epoca în care megalodonul încă trăia și era în plină glorie, iar acele situri conțin fosile de balene, dar niciun dinte de megalodon. Am pus aceste informații cap la cap și cred că poate balenele au început să migreze spre Antarctica ca o modalitate de a scăpa de megalodoni și pentru a avea un sanctuar sigur unde să se hrănească, urmând să se întoarcă în apele mai calde pentru a naște.”

Există încă unele lacune în ceea ce privește existența fosilelor rechinilor

Întrebat de jurnalistul Patrick Peste care crede că ar fi cea mai mare întrebare deschisă în cercetarea evoluției rechinilor, paleontologul răspunde că ”Pentru primii 56 de milioane de ani din evoluția rechinilor, avem foarte puține dovezi fosile. Avem doar câțiva solzi din perioada Ordoviciană (485 milioane – 444 milioane de ani în urmă). Abia în perioada Devoniană, în jur de 419 milioane de ani în urmă, începem să găsim dinți de rechin în abundență în înregistrările fosile, și atunci apar și primele fosile complete de rechin. Aceasta este perioada în care cunoștințele noastre despre rechini încep să se dezvolte cu adevărat.

Marea întrebare ar fi: care e relația dintre rechini și placoderme, precum Dunkleosteus, acești pești cu armură care dominau în perioadele Siluriană și Devoniană (cu aproximativ 444 milioane – 359 milioane de ani în urmă) și care au dispărut la sfârșitul perioadei Devoniene, când rechinii au început să prospere cu adevărat?

O nouă descoperire din China, datând din Silurianul timpuriu, prezintă un pește numit Shenacanthus, care are asemănări cu rechinii, având spini dorsali similari, dar cu plăci de armură în jurul capului, asemănătoare placodermelor. Nu avem maxilarele, deci nu știm dacă avea  sau nu dinți, dar ar putea fi un bun exemplu al acestor rechini foarte timpurii, pe care îi cunoaștem doar din solzi și spini dorsali. Există toate aceste mistere: oare placodermele au dat naștere rechinilor prin pierderea armurii, sau rechinii au câștigat armură și au devenit placoderme?

Citește și: Ziua Mondială a Balenei

Vor putea rechinii să supraviețuiască impactului pe care omul îl are asupra lor?

”Un studiu din acest an a estimat că oamenii ucid în prezent până la 80 de milioane de rechini pe an. Ai descris rechinii ca fiind marii supraviețuitori ai naturii, dar pot ei să supraviețuiască impactului pe care omul îl are asupra lor?” întreabă Patrick Peste

”Aceasta este întrebarea principală pe care o pun în carte. Plus ce putem învăța de la rechini, care sunt supraviețuitori desăvârșiți. În carte, folosesc o cifră conservatoare și spun că între 70 și 100 de milioane de rechini sunt uciși anual doar din cauza industriei de tăiere a înotătoarelor, iar acest lucru este îngrozitor. Este o metodă teribilă de a-i ucide. Le taie doar înotătoarele și apoi aruncă rechinul viu înapoi în apă pentru a muri încet și în dureri.

Unele țări, precum Marea Britanie, interzic practicile de tăiere a înotătoarelor de rechin și importul produselor din înotătoare de rechin. Alte țări trebuie să urmeze acest exemplu căci este singura modalitate de a opri acest fenomen. În țări asiatice precum China, unde supa de aripioare de rechin era o delicatesă a dinastiilor antice, oamenii devin din ce în ce mai conștienți că mediul trebuie protejat și încep să se îndepărteze de aceste tradiții vechi, care, de fapt, decimează planeta.

Speranța mea este că o mai bună informare și educare a publicului despre această practică oribilă îi va determina pe oameni să refuze susținerea comercializării de supă din aripioare de rechin. Cu siguranță nu voi merge la niciun restaurant dacă știu că acest fel de mâncare este în meniu. De asemenea, sper ca țările să colaboreze în ceea ce privește aplicarea legislației.”

Va ajuta noua carte a lui John Long la reabilitarea imaginii publice a rechinilor oferind o perspectivă mai complexă asupra lor?

”De când a apărut celebrul „Fălci”, mulți s-au temut să intre în apă — inclusiv eu. Dar rechinii sunt niște creaturi fascinante. Am fost invitat să merg într-un tur pentru a vedea rechinii albi mari (Carcharodon carcharias) lângă Insulele Neptun din sudul Australiei — aceeași zonă unde au filmat scenele reale pentru „Fălci”. La început, am fost puțin neliniștit și chiar speriat. Dar, în cele din urmă, am intrat în cușca de unde puteam observa rechinii și am putut admira un rechin alb mare și frumos înotând în jurul ei. Nu era deloc interesat de mine, ci doar concentrat pe momeala de ton pe care o aruncau cei de sus.

Am petrecut cred că șapte sau opt ore, pe parcursul a trei zile, observând probabil vreo jumătate de duzină de rechini albi mari. Am fost uimit de cât de diferiți erau fiecare, de personalitățile lor individuale, de cicatricile și rănile unice pe care le purtau. Fiecare dintre ei are propria poveste de viață și fiecare merită o șansă la viață la fel de mult ca noi.”

Citește și: Cum fac facă animalele sălbatice stresului

***

John Long este profesor de paleontologie la Universitatea Flinders, unul dintre cele mai mari grupuri de cercetare paleontologică din Australia. Fost vicepreședinte al departamentului de cercetare și colecții la Muzeul de Istorie Naturală al Comitatului Los Angeles, Long a publicat peste 200 de lucrări revizuite de colegi, aproximativ 25 de cărți și peste 150 de articole de știință populară. Cercetările sale inovatoare privind evoluția peștilor și originile reproducerii au fost publicate în reviste de renume precum Nature, Science și Scientific American.