Cum fac față animalele sălbatice stresului. De la supraalimentare până la nopți nedormite

Nu, noi, oamenii, nu suntem singurele ființe care suferă de anxietate. De la șopârle la vrăbii cântătoare, situațiile provocatoare pot avea un impact de lungă durată asupra tuturor speciilor.

Mulți dintre noi reacționăm la situațiile stresante fie bând prea multă cafea – în cel mai fericit caz, – sau căutând refugiu în alcool/substanțe interzise, dormind prea mult sau deloc, mâncând în exces, etc.

După câte se pare, mai multe animale sălbatice experimentează, de asemenea, reacții fizice la stres. Principalele provocări cu care se confruntă animalele sălbatice sunt dacă vor găsi suficientă hrană sau dacă vor deveni hrana altcuiva. Dar ghici cine sunt, de cele mai multe ori, cei care le provoacă traume? Oamenii, bineînțeles.

De exemplu, un studiu recent arată că șopârla cu coadă bici din Colorado mănâncă în exces, pe fond de stres, ca răspuns la zgomotele puternice. O parte din habitatul lor include Baza Armată Fort Carson, unde aeronavele care zboară la joasă altitudine produc în mod regulat sunete mult mai puternice decât cele pe care șopârlele le-ar experimenta în mod natural.

După ce au observat îndeaproape unele dintre reptilele sălbatice și le-au luat probe de sângele, oamenii de știință au descoperit că, în timp ce aeronavele survolau zona, șopârlele eliberau mai mult cortizol, hormonul stresului, s-au deplasat mai puțin și au mâncat mai mult. Cel mai probabil, mâncatul a compensat energia pierdută în timpul stresului, sunt de părere autorii studiului.

Moduri în care animalele reacționează la situații dificile cu care se confruntă

Probleme cu somnul

Pentru toate mamiferele, somnul este esențial – iar privarea de somn poate fi foarte dăunătoare.

„Privarea de somn este o formă de stres și poate declanșa hrănirea compulsivă, de exemplu, atât la oameni, cât și la unele animale”, e de părere Barrett Klein, un entomolog la Universitatea din Wisconsin-LaCrosse, care studiază și biologia somnului.

În studiile de laborator, musculițele supuse izolării sociale au dormit mai puțin și au mâncat mai mult, iar șoarecii lipsiți de somn au mâncat mai mult în timpul recuperării. Unii fluturi care nu se odihnesc suficient se hrănesc prost și își depun ouăle pe tipurile greșite de plante.

Dacă unele specii de albine nu dorm suficient, își vor executa dansurile specifice, echivalente cu un fel de GPS, „cu o componentă de direcție mai puțin precisă”, spune Barrett Klein, ”oferind urmăritorilor informații mai puțin utile despre locurile unde pot să găsească mâncare”.

Transmiterea traumei

Scott Heppell, un ecologist care se ocupă cu studiul peștilor la Universitatea de Stat din Oregon, nu spune că alte animale reacționează la stres exact ca noi, oamenii. „Este un pic prea antropomorf pentru mine”, mărturisește Heppell. „Dar aș putea spune că alte animale au răspunsuri oarecum similare”, de exemplu, când evenimentele stresante experimentate de părinți pot afecta performanța puilor lor”. La oameni, acest concept se numește traumă generațională.

Micuții pești de apă dulce denumiți ”Sticklebacks” par să transmită traume copiilor lor, deși impactul este diferit în funcție de sex.

Într-o cercetare publicată în Journal of Animal Ecology, oamenii de știință au arătat că fiii taților peștilor Sticklebacks care au fost expuși la prădători erau cei care își asumă riscuri, dar trauma nu a avut niciun efect asupra fiicelor. Mamele expuse la prădători au avut descendenți anxioși de ambele sexe – dar de ce s-a întâmplat astfel, nu se poate spune cu exactitate.

Prădători la orizont

Simpla prezență a prădătorilor poate face ca animalele să fie anxioase. Iată exemplul vrabiei cântătoare, un subiect de studiu al Lianei Zanette, ecologist la Universitatea Western din Ontario, Canada.

Într-un studiu din 2022, Zanette a studiat vrăbiile cântătoare sălbatice în Rezervația Parcului Național Gulf Islands din Columbia Britanică, unde acestea au puțini prădători. În timpul studiului, ea a pus bariere de protecție pentru a se asigura că păsărilor nu li se va întâmpla nimic.

Timp de 18 săptămâni, pentru jumătate din păsările incluse în studiu, echipa lui Zanette a rulat intermitent înregistrări cu sunete de păsări prietenoase, precum gâștele canadiene. Nimic rău nu s-a întâmplat.

Pentru cealaltă jumătate de păsări participante la studiu, înregistrările conțineau sunete amenințătoare de corbi, păsări care mănâncă ouă de vrăbii, dar și pui.

Rezultatele au arătat că teama de prădători-fantomă a făcut ca aceste păsări să producă cu 53% mai puțini descendenți decât păsările care nu au auzit sunete înfricoșătoare.

„Părinții erau cu adevărat îngrijorați și speriați crezând că sunt prădători în jur”, spune Zanette, ”așa că în loc să-și petreacă timpul incubând ouăle sau hrănind puii, ei au ieșit din cuib”.

”Toate acestea ar putea suna ca un lucru rău, dar din punct de vedere evolutiv răspunsul păsărilor este corect. Supraviețuirea și reproducerea diminuată sunt mai importante decât moartea sau a nu produce niciun urmaș”, adaugă Zanette.

O astfel de frică indusă de prădători poate provoca, de asemenea, schimbări de durată similare cu tulburarea de stres post-traumatic, mai spune cercetătoarea. Într-un studiu din 2019, Zanette a descoperit că năicile cu cap negru expuse la prădători aveau o activitate cerebrală crescută și o sensibilitate accentuată la pericol timp de cel puțin șapte zile după ce acesta se diminua sau dispărea.

Un dans străvechi

Pe teritoriul Yukon din Canada, iepurii nu au nevoie de simulări, căci au în preajmă prădători foarte reali de care să-și facă griji. Acești sunt prada principală a râsului Canadian, iar dansul dintre cele două animale evoluează de milioane de ani, afirmă Rudy Boonstra, profesor emerit la Universitatea din Toronto, care studiază ambele specii de circa patru decenii.

Ambele specii trec printr-un ciclu de 10 ani în care populația fiecărei specii fluctuează. Când populația de iepuri este mare, râșii au mai multă mâncare și, implicit, crește și populația lor.

Pe măsură ce populația de iepuri scade, iepurii nu sunt doar că sunt uciși de râși, dar chiar dacă scapă sunt stresați și preocupați să nu fie urmăriți. Acești iepuri produc mai puțini descendenți, iar urmașii lor produc și mai puțini descendenți, până când sunt atât de puțini iepuri, încât râsul începe să moară de foame și numărul de exemplare să se reducă simțitor.

Boonstra și colegii săi au arătat că atunci când numărul de râși era mare și populația de iepuri era în scădere, nivelurile de cortizol din sângele iepurilor au crescut semnificativ. Acest stres afectează condiția fizică a femelelor, ceea ce duce la descendenți mai puțini și mai sensibili.

”Acest ciclu pradă-prădător care se întinde pe durata unui deceniu este un fenomen cu adevărat sălbatic”, notează Boonstra, ”pentru că, de data aceasta, nu omul este cel care generează stresul”.

De aceea, ca și Heppell, Boonstra nu crede că răspunsurile la stres ale oamenilor și ale animalelor sălbatice pot fi comparate. „Mediul animalelor a fost aproape același de multe, multe generații, în timp ce al nostru este supus schimbării, în fiecare zi.”

sursă text: https://www.nationalgeographic.com/

sursă foto: Canva