Câini

Bulldog englez, loialitate şi rafinament britanic

Încă de mică am fost pasionată de istorie, astfel că răsfoiam şi citeam orice carte în al cărui titlu mi se părea că întrezăresc vreun sâmbure de mister strămoşesc. În viziunea mea de copil, de la daci şi romani până la cele două războaie mondiale era o aruncătură de băţ. Când încă nu deprinsesem aşa cum se cuvine înţelepciunea slovelor, imaginile îmi şopteau, complice, povestea lor.

Aşa am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Bulldogul englez. Într-un context istoric, el fiind aşezat alături de Winston Churchill, cu care semăna incredibil de bine, mai ales la fălci. Anii au trecut şi am revăzut Bulldogul lui Churchill pe micul ecran, în serialul poliţist „Jake şi grăsanul”: un câine morocănos, dar haios, lenevind cât e ziua de lungă pe canapea sau oriunde se afla şi stăpânul său. Uşor, uşor am aflat care este menirea Bulldogului: să-şi iubească familia la bine şi la greu, să fie în centrul atenţiei, să fie loial, să-şi păzească aproapele dacă este necesar, să împartă afecţiune, veselie şi exuberanţă cu cei din jur. Chiar dacă botul său turtit şi fălcuţele lăsate îl recomandă drept un morocănos înnăscut, lucrurile nu stau întocmai, pentru că Bulldogul emană veselie şi bună dispoziţie.   

Bulldog sau Mastiff?

Istoria şi originea Bulldogului englez a fost multă vreme subiect de dispută între chinologi şi naturalişti. Buffon a considerat că Bulldogul este părintele Mastiffului, în timp ce Sydenham Edwards a conchis că Bulldogul este rezultatul încrucişării dintre un Mastiff de talie mare şi un Pug. Lăsându-i la o parte pe cei doi teoreticieni, alţi chinologi au sugerat că atât Mastiff-ul cât şi Bulldog-ul îl au drept strămoş pe Alaunt (rasă acum extinsă). Într-o lucrare datând din 1632, Alaunt era descris ca fiind asemănător cu un Mastiff, îndatorirea sa principală fiind aceea de a păzi taurii. Timpuria „carte a câinilor” scrisă de Johannes Caius (Cambridge, 1576) nu specifică nimic despre Bulldog, de unde reţinem că, în acele vremuri, rasa încă nu se diferenţiase.

În opera sa, dr. Caius descria „Mastive-ul” sau „Banndogge-ul” ca fiind un câine mare, urât şi energic, cu corp greoi, misiunea sa fiind aceea de a muşca şi de a înhăţa taurul de ureche. Dr. Caius a adăugat că, pentru a doborî un taur, era nevoie de doi astfel de câini. Denumirea „Bandog” era folosită cu un sens ambiguu şi nu descria o rasă anume, ci era atribuită tuturor câinilor care erau ţinuţi în lanţuri sau care erau legaţi. Pentru a face ca lucrurile să pară şi mai complicate, texte vechi scrise de istorici romani, aminteau de neînfricaţii câini molossoizi ai grecilor şi de „pugnace britannicii”, câinii de luptă ai englezilor, care erau într-adevăr folosiţi în bătălii. Aceştia din urmă erau cunoscuţi şi sub denumirea de „câini cu gura mare” şi, potrivit lui R.H. Voss, „există foarte puţine îndoieli că ei ar fi adevăraţii strămoşi îndepărtaţi ai Mastiffului şi Bulldogulului din zilele noastre. Ei au însemnat mult pentru romani care au trimis un număr considerabil de exemplare canine din Marea Britanie la Roma, pentru a lua parte la jocurile sângeroase din arene, ba chiar au delegat o persoană care să se ocupe în mod special de selecţia câinilor.”

Un punct de vedere comun al tuturor istoricilor este acela al provenienţei numelui rasei, folosită în trecut pentru paza, controlul şi… muşcatul taurilor. Muşcatul taurilor, înainte ca aceştia să fie omorâţi, măcelăriţi, se baza pe credinţa potrivit căreia carnea vitelor trebuia mai întâi să fie muşcată pentru a deveni fragedă, mai sănătoasă şi plină de nutrienţi. De exemplu, un măcelar care vindea carne de taur fără ca aceasta să fi fost muşcată în prealabil, era pasibil de pedeapsă, iar carnea era considerată a fi improprie consumului. Pe lângă acest aşa-zis considerent culinar, în Evul Mediu, luptele dintre câini şi tauri erau privite ca pe un sport foarte popular în acele vremuri, savurat mai ales de nobilime şi regalitate.

Prima distincţie clară care-l separă pe Bulldog de Mastiff, se petrece în 1631:  în urma unei scrisori scrisă din San Sebastian (Spania) de un englez pe nume Prestwich Eaton prietenului său, George Wellingham (Londra), în care cuvântul „bulldog” apare diferenţiat de cuvântul „mastiff”, în momentul în care Prestwich îi cere prietenului său să-i trimită „un câine Mastive bun, o ladă de băutură şi câţiva Bulldogi de calitate.” Potrivit multor istorici care s-au ocupat de revizuirea trecutului rasei Bulldog, aceasta este dovada definitivă a faptului că, atunci, Bulldogul şi Mastifful au devenit două rase diferite.

În anul 1800, în lucrarea „Cynographia Britannica” a lui Sydenham Edwards, se regăsea o descriere amplă a calităţilor pe care le poseda Bulldogul acelor timpuri: „cap rotund şi plin, bot scurt, urechi mici… piept larg, corp rotunjit, cu membre musculoase şi puternice; coada… arareori dreaptă, erectă (…) cel mai surprinzător detaliu este maxilariul inferior care se închide acoperindu-l pe cel superior.”

În anul 1900, dl. John Proctor, un rezident englez din Antwerp, care era şi un cunoscut iubitor de câini, a achiziţionat din Paris, de la dl. A. Provendier (crescător de Bulldog francez), un medalion vechi din bronz, datând din 1625, pe care erau gravate în relief capetele cu urechile cupate ale doi Bulldogi. Pe medalion erau inscripţionate şi următoarele: „Dogue de Burgos Espana” şi Cazalla (numele artistului care a creat medalionul). În mod evident, Mastiffii de Burgos de pe medalion semănau cu Bulldogul, având un prognatism mai pronunţat, un craniu mai mare şi o trufă poziţionată într-un plan secundar. Mulţi ani mai târziu, în 1840, Bill George a importat un Bulldog Spaniol pe care l-a botezat Billy cap-mare (Big headed Billy).

În 1868, dl. Macquart i-a importat pe Bonhomme şi Lisbon, iar în 1873, dl. Franck Adcock i-a luat din Madrid pe Toro şi pe Alphonse. Toate cele cinci exemplare, seamănă leit cu cele gravate pe medalionul lui Proctor. Pornind de la medalionul din bronz şi de la faptul că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulţi Bulldogi faimoşi ca Toro şi Billy au fost aduşi din Spania, George R. Krehl, care în 1900 era editorul „The Stock Keeper”, a lansat o teorie conform căreia Bulldogul ar fi originar din Spania. Din nefericire, această afirmaţie nu prea poate fi susţinută. Într-adevăr, Bulldogii au început să fie exportaţi cu mult timp înainte, de către Phillip al II-lea, în anii 1500, dar din Anglia în Spania.

În anul 1802, după îndelungi şi aprinse discuţii, Camera Comunelor a emis o lege prin care se interziceau luptele între câini şi tauri (aşa-numitele bull-baiting). Cu toate acestea, practica babară a continuat până în 1835, când a căpătat un caracter ilegal printr-un act eliberat de Parlament.

Mascota canină!

Fără doar şi poate, Bulldogul englez este un reprezentant popular al Regatului Unit al Marii Britanii, fiind asociat cu Winston Churchill în lupta sa împotriva trupelor naziste. Se spune că Primul Ministru Britanic, Winston Churchill, ar fi împărtăşit unor nazişti motivul pentru care Bulldogul are bărbia atât de lungă şi faţa căzută. „Pentru a putea respira fără a da drumul duşmanului”, spunea Winston Churchill. Şi în Statele Unite, Bulldogul este mascota oficială a „United States Marine Corps”, iar 39 dintre universităţile americane îl folosesc şi ele drept mascotă.

Celebrităţile adoră Bulldogul englez

Nu contează că vin din lumea muzicii sau că ne încântă privirea atunci când apar pe micul şi marele ecran, celebrităţile de tot felul adoră prezenţa Bulldogului englez în familiile lor. Adam Sandler a avut trei Bulldogi: Matzo Ball, Meat Ball şi Babu. Meat Ball a fost primul sosit în gaşcă; ba chiar a fost prezent la nunta lui Adam pe post de cavaler de onoare, fiind cel care a ţinut verighetele. Mai mult decât atât, Meat Ball a apărut şi în comedia „Little Nicky”. Din păcate, Meat Ball şi Matzo Ball şi-au părăsit acum câţiva ani simpaticul stăpân.

Un alt Bulldog englez care şi-a însoţit stăpânul la altar în cea mai importantă zi din viaţa lui a fost Hemingway, câinele basistului din trupa The Fall Out Boy. Un alt muzician cunoscut, controversatul Fred Durst de la Limp Bizkit, are un Bulldog englez pe nume… Bizkit. Fred îl ia pe Bizkit peste tot unde merge, chiar şi în turnee. Nu putem să nu-l amintim pe zeul muzicii Heavy Metal, Ozzie Osbourne şi pe femela de Bulldog pe nume Lola (care a murit la vârsta de 12 ani), alături de care a filmat seria „The Osbournes”. Întorcându-ne în sfera cinematografului, și fostul celebru cuplu Jolie-Pitt a avut un Bulldog englez pe nume Jacques sau Jack. Cea mai mare fană a rasei rămâne cântăreaţa de origine cubaneză, Gloria Estefan, posesoarea a trei minunăţii pe numele lor Isaac, Biggie şi Noelle.

Fălcile de… Winston Churchill

Pe la începutul anului 2009, în urma unui documentar realizat de BBC care avea drept subiect câinii de rasă și problemele de sănătate ale acestora, membrii Kennel Club au decis modificarea standardului rasei Bulldog englez. Astfel, s-a vrut interzicerea „fălcilor de Winston Churchill” și a picioarelor scurte. Noile standarde căutau să le asigure o viaţă mai confortabilă și mai sănătoasă exemplarelor acestei rase-simbol pentru Marea Britanie.

Buldogii suferă din cauza ochilor roşii şi a pleoapelor lăsate, au tulburări respiratorii şi probleme la piele şi articulaţii. Din pricina capetelor voluminoase în raport cu şoldurile, căţeluşii nu se pot naşte pe cale naturală, ci prin cezariană. Apoi, conformaţia lor de animale greoaie, care de-abia se mişcă, împiedică împerecherea exemplarelor adulte. Înmulţirea se face, cel mai adesea, prin inseminare artificială. Producerea unui buldog de rasă se face cu eforturi considerabile, iar animalul nici măcar nu este un căţeluş simpatic, îndrăgit de toată lumea, ci numai de câţiva fani din toată lumea, care se opun oricăror modificări ale rasei. Potrivit ”The Times”, noile standarde ale Clubului Canin sunt criticate de British Bulldog Breed Council (BBBC), asociaţia crescătorilor acestor animale-simbol pentru britanici.


Ai crede că-i un câine morocănos, dar de fapt este haios!

Preşedintele BBBC, Robin Searle, consideră că „ceea ce o să obţinem va fi un cu totul alt câine, nu un buldog britanic”, în timp ce alţi specialişti în creşterea câinilor sunt de acord cu standardele pe care vrea să le impună Kennel Club. (noul standard al rasei este cel aprobat pe data de 1.10.2011 şi care se află pe site-ul www.fci.be)

De ce să alegi un Bulldog englez?

Dacă locuiești într-un apartament, este bine să știi că Bulldogul se pretează traiului ”indoor” și că îi place la nebunie să fie inclus în toate activitățile de familie. Adoră să te însoțească la plimbare, în vacanțe, iubește soarele și mereu va căuta câte-o pată de lumină unde să stea să se relaxeze.

În același timp, detestă ploaia și frigul. Bulldogul nu este un câine gălăgios și nu va lătra de mama focului în încercarea de a te invita la joacă sau pentru a te face atent la una dintre nevoile sale. Cât privește relația sa cu copiii, Bulldogul este un câine prietenos și iubitor care se atașează foarte repede de cei mici, ba uneori va încerca să-i sufoce cu dragostea sa excesivă. Oricum, este bine ca interacțiunea dintre un copil foarte mic și un câine să se facă sub supraveghere unei persoane adulte. Nu pentru că Bulldogul ar răni în mod voluntar copilul, dar se poate urca pe el din dorința de a-l alinta sau pupa, și există riscul să-l strivească.

Unii, mai cârcotași din fire, neagă nivelul ridicat de inteligență al Bulldogului, dar realitatea este cu totul și cu totul alta: în unele țări, Bulldogii sunt pregătiți pentru competițiile de Obedience, iar alții mai nonconformiști din fire au învățat chiar să se dea cu skateboardul! 


Media de viață a unui Bulldog englez se situează în jurul vârstei de 8-10 ani, dar există și exemplare care au trăit 14 ani sau chiar mai mult.

Sănătate înainte de toate

În primul rând, sănătatea optimă a unui Bulldog englez trebuie menţinută prin păstrarea acestuia în limitele unei greutăţi normale. Fiind câini robuşti, cu tendinţe către obezitate, se impune rigurozitate în alimentaţie şi adoptarea unor diete specifice rasei (dacă este cazul). Nu se poate spune că Bulldogul englez este un câine bolnăvicios, dar există exemplare care pot prezenta următoarele afecţiuni: cataractă, alergii la nivelul pielii, displazie de şold şi/sau genunchi, afecţiuni oculare, probleme de respiraţie (mai ales pe timp de vară), luxaţie patelară, etc. Bulldogul este recunoscut pentru sforăiturile cu care-şi trezeşte stăpânul, dar şi pentru flatulenţele care pot apărea din când în când. În această situaţie, o dietă ţinută sub control va elimina problema supărătoarelor gaze.

Fiecare rasă cu regulile ei

Când vorbim despre îngrijirea câinilor, se impun câteva reguli generale în ceea ce priveşte vaccinarea, controalele la medicul veterinar, alimentaţia, educaţia. Fiecare rasă în parte are aspectele ei particulare. Bulldogul englez necesită o periere regulată cu o perie aspră cu ţepi, de două sau de trei ori pe săptămână. Îmbăierea se va face doar când este necesar pentru că, dacă se exagerează cu spălatul, pielea se va usca şi câinele va dezvolta alergii sau iritaţii. Deoarece aceşti câini au tendinţa de a saliva în exces, faţa şi botul lor trebuie curăţate zilnic, precum şi pliurile de la nivelul gâtului şi cozii, pentru a îndepărta mizeria şi firele de păr moarte ce pot cauza iritaţii, leziuni sau infecţii cutanate. Bulldogii nu sunt câini care să suporte bine căldura, dar nici umiditatea, astfel că le este propice un mediu cu temperaturi moderate.

text din 2013

sursă foto: freepik.com

Ți-a plăcut ce ai citit? Spune-le și prietenilor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *