Călătorie în nordul sălbatic al Kenyei – alături de o echipă de medici veterinari

Notă de context

În 2016, împreună cu Nosy, luam parte la cursul postuniversitar ”Terapia și activitățile asistate de animale pentru persoane cu nevoi speciale” (ediția 5) susținut de Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, curs coordonat de draga noastră prietenă, prof. dr. Alina Rusu. Unul dintre modulele cursului era dedicat riscului zoonotic in interacțiunea om-animal, cu referire la principale tipuri de paraziți. Deși acest modul trebuia susținut de prof. dr. Andrei Mihalca, pentru că acesta nu se afla în țară la momentul respectiv, colegul său, dr. Gianluca D`Amico s-a ocupat de prezentare. După finalizarea modului, ca o paranteză binemeritată, dar tot pe subiectul zoonozelor, Gianluca ne-a povestit câteva peripeții prin care el și Andrei M. au trecut pe când se aflau în anumite țări din Africa unde desfășurau proiecte de cercetare. La momentul respectiv, mi s-a conturat în minte imaginea unui loc sălbatic, provocator, aflat la limita siguranței din toate punctele de vedere. Ah, și am mai reținut ceva: că mâncaseră bushmeat (carne de animal sălbatic) – nu pentru că și-au dorit, ci pentru că doar asta era valabilă. În timp ce auzeam poveștile despre Africa, am schimbat câteva priviri complice cu Andrei A., partenerul meu, care mă însoțise la curs și se afla în sală în acel moment, priviri care se traduceau prin ”wow, cum ar fi dacă am ajunge și noi să explorăm o astfel de lume?”

***

În 2018, Andrei A. primea o propunere de a lucra în Africa, mai exact în Kenya. Pe atunci, tot ce știam despre Kenya erau informațiile din documentarele pe care le-am savurat de-a lungul timpului, poveștile de la modulul despre riscul zoonotic și cam atât. În vara aceluiași an, Andrei a acceptat propunerea primită și a luat calea Africii. La finalul lui 2019, împreună cu Nosy, aveam să-l urmez. Povestea noastră kenyană nu va face subiectul acestor rânduri, așa că nu voi despica aici și acum firul în paișpe.

***

La începutul lui 2025, aflată într-o vizită în România, am cumpărat cartea ”Purici, nomazi și supă de șobolan – Povești din Africa Ecuatorială”, scrisă de prof. dr. Andrei Mihalca. Eram familiarizată cu activitatea sa în domeniul parazitologiei, Andrei M. fiind un cercetător renumit pe plan internațional, cu proiecte de cercetare, de medicină de conservare și de medicină veterinară socială axate pe bolile parazitare și infecțioase ale animalelor mici (câini și pisici) și ale faunei sălbatice din Africa subsahariană. Am pasat cartea de la unul la altul, am citit-o când în paralel, când împreună, bucurându-ne de fiecare rând, trăind unele relatări în cunoștință de cauză, căci altfel percepi unele întâmplări atunci când trăiești pe meleagurile unde acestea s-au petrecut. Kenya relată de Andrei M. a însemnat pentru noi o lume duală: una deja descoperită, cunoscută, asimilată, integrată în eu-rile noastre, și una îndepărtată, care urmează să ni se dezvăluie, care ne cheamă și ne invită la a o explora în amănunt. Am subliniat, încercuit și trecut pe lista-de-călătorii locuri îndepărtate precum South Horr, Serichoi, Loyanganali, Turkana. Apoi…

Iulie 2025. Duminică dimineața. Voiam să mergem fie la o plimbare prin pădurea Karura, fie în parcul Național să vedem animale sălbatice. În ultimul moment, ne-am decis pentru o cafea bună și o plăcintă cu lămâie la cafeneaua Spinner Web, un loc super fain & cozy din Nairobi care găzduiește suveniruri și artefacte din mai multe țări africane. Am ajuns la Spinner. Parcarea din față, plină. Fiind weekend, atât cafeneaua, cât și magazinul sunt destul de vizitate, mai ales de către turiști și diplomați care vor să se relaxeze sau să cumpere produse de calitate. Am fost direcționați către parcarea din spate și am folosit această parte a clădirii pentru acces. Pe scara interioară care duce înspre cafenea, cât pe ce să ne ciocnim de un cuplu care cobora: erau Andrei Mihalca și Ioana, soția sa. Da, e foarte, foarte mică lumea, iată cât de mică! Bineînțeles că am rămas preț de o oră sau chiar mai bine să povestim la o cafea și-o prăjitură. Andrei și Ioana ne-au vorbit despre locurile pe care le-au vizitat tura aceasta, cu grupul de medici/doctoranzi care i-au însoțit, noi le-am povestit despre viața în Nairobi și pulsul de zi cu zi al Kenyei, l-am descusut pe Andrei M. despre aventurile din carte, dar și despre proiectele viitoare. Într-un final, ne-am despărțit cu promisiunea revederii, poate cât de curând, tot pe meleaguri africane.

28 decembrie 2025, 07:00. Mașinile sunt pregătite. Alimentate. Burdușite cu bagaje. A mai rămas ceva loc pentru cumpărăturile finale. Destinația: Ngurunit, nordul Kenyei. Pasageri: 4 medici din Cehia, 3 medici din România și doi însoțitori de drum: eu și Andrei A.. Organizator: Andrei Mihalca. Am plecat, vorba lui Andrei A., să vedem filmul cărții ”Purici, nomazi și supă de șobolan – Povești din Africa Ecuatorială”.

***

Sapa nkishon – O săptămână poate însemna o viață întreagă (proverb Samburu) 

Probabil că nu întâmplător am cumpărat, acum ceva vreme, cartea cu proverbe Samburu a lui Lmakiya Lesarge. Și nu întâmplător l-am reținut tocmai pe acesta: Sapa nkishon care s-ar traduce prin ”A week is a lifetime”, ”O săptămână poate fi o viață întreagă”.

Timpul este relativ, iar într-o săptămână pot fi schimbate vieți, destine, relații, percepții asupra locurilor și evenimentelor. ”Proverbul este folosit pentru a avertiza oamenii că fiecare fracțiune a vieții lor este la fel de importantă ca întreaga lor existență și trebuie, prin urmare, tratată cu aceeași seriozitate, deoarece evenimentele care au loc în orice perioadă a vieții unei persoane pot construi sau pot distruge întreaga viață”, notează Lmakiya Lesarge, autorul antologiei de proverbe Samburu. 

Am fost plecați o săptămână. Zilele petrecute departe de zgomotul orașului, alături de oameni de nota 10+, în zone dominate de o frumusețe aspră, populate de triburi care nu și-au pierdut obiceiurile străvechi, ba chiar trăiesc mare parte din timp raportându-se la ele, fără să stau cu ochii pironiți în ecrane, fără internet (mai bine de 50% din timp), fără știri care decimează neuronii, toate acestea – și multe altele pe care le voi aminti pe parcursul a ceea ce s-a dorit a fi un simplu foto-reportaj, dar iată că se conturează ca o mărturie sinceră a unor trăiri autentice – au modelat părți din mine pe care le credeam rigide, nesupuse schimbărilor. Mă vei surprinde deseori vorbind în nume propriu, căci Andrei A. are propria relatare, în imagini filmate, pe care te invit să o urmărești pe canalul youtube Fă-ți Bagajele.

***

Așadar, pe 28 decembrie, dimineața devreme, am plecat înspre nordul Kenyei. Cinci români (subsemnata, Andrei A., Andrei M, Ioana și Lucian), patru cehi (David M., Lucie S., Lucie C., Ondra C.), doi localnici (șoferii Ben & Zach), urmând ca un altul, medicul veterinar Samuel Lolokote, să ni se alăture din Isiolo. Destinația urma să fie localitatea Ngurunit, însă nu întotdeauna planurile merg strună, iar o defecțiune la una dintre mașini, plus opririle pentru cumpărăturile finale, ne-au determinat să înnoptăm în Laisamis.

A doua zi, când soarele abia începuse să ne zâmbească, timid, din spatele munților, am plecat înspre Ngurunit. Se anunța o călătorie de două ore, pe un drum neasfaltat, cu albii de râu secate din loc în loc. Nu sunt o mare fană a traseelor offroad cu mașina. Le prefer oricând în locul tarmacului atunci când suntem cu motocicleta. Însă peisajul – care îmbină câmpii semiaride cu coline abrupte, străbătute de albii de râuri uscate – ne-a bucurat privirile și a compensat toate neajunsurile drumului: arbori de acacia, veverițe de pământ care ne tăiau calea, antilope, turme de cămile însoțite de copii sau de morani (războinici) Samburu. Între Laisamis și Ngurunit, se întinde, pe o distanță de vreo 40 de kilometri, impunătorul lanț muntos Ndoto, ale cărui vârfuri (Muntele Poi este cel mai renumit), se înalță triumfătoare chiar în apropierea satului Ngurunit, completând peisajul sălbatic și spectaculos, cu văi adânci și surse de apă esențiale.

Ngurunit, acest mic sat aflat într-o vale pitorească străjuită de munți rămâne un colț de sălbăticie autentică, încă neatins de turismul de masă, unde frumusețea naturii se întâlnește cu profunzimea culturii locale. Aici am tras, în umbra impresionantului Munte Poi (Loomuguru), la Naomi care ne-a fost gazdă pentru trei zile. Naomi este jumătate Samburu, jumătate Rendille și lucrează ca asistentă medicală în Marsabit. În zilele libere, vine la casa din Ngurunit, unde ne-a găzduit și pe noi.

***

Importanța vaccinării antirabice a câinilor din comunitățile tribale pastorale nomade din nordul Kenyei

”Animalele, indiferent care ar fi ele, sunt, alături de familie, piesele centrale din viața societăților tribale seminomade din nordul Kenyei.” (Andrei Mihalca)

După campare, despachetare și prânzul delicios pregătit de Naomi, am plecat cu medicii pe teren. Oamenii deja fuseseră anunțați de către John, tehnicianul veterinar care se ocupă de animalele din sat că va sosi o echipă de medici să vaccineze/deparaziteze câinii. Pentru astfel de intervenții trebuie pregătit ”terenul” cu ceva vreme înainte, iar primul pas este o discuție cu bătrânii satului sau consiliul bătrânilor (în swahili le spunem mzee, nu știu în dialectul maa care este termenul folosit). Pentru că mulți dintre aceștia vorbesc doar dialectul local, e nevoie de un traducător abil, de un om al locului care să prezinte situația cu tact și istețime. Însă proiectul de vaccinare nu mai este într-o fază incipientă și, în multe dintre comunitățile pastorale din jurul Ngurunit în care medicii vor trebui să ajungă, oamenii deja știu despre ce e vorba.

În zonele din nordul Kenyei populate de triburile Samburu, câinii domestici locali (adesea numiți „Mutinas”*) au un rol esențial în protejarea turmelor și a comunităților. Ei acționează ca veritabili gardieni împotriva prădătorilor, uneori ajută la strângerea animalelor, dar mai ales au rolul de a da alarma în caz de pericol (prezența prădătorilor), motiv pentru care starea lor de sănătate este foarte importantă. Dacă la începutul anilor 2000 rabia era una dintre problemele majore în comunitățile tribale pastorale nomade din nordul Kenyei, între timp, lucrurile s-au schimbat în bine. Cel puțin în zonele în care au vaccinat echipele de medici din România și Cehia, cum ar fi zona munților Kulal și Ngyru (sper să nu greșesc, însă acestea sunt situate mai sus de South Horr, înspre Loyangalani), nu s-au mai înregistrat decese din cauza rabiei.

Despre proiectul de vaccinare* a câinilor din zonele de nord ale Kenyei, dar și despre principalele caracteristici ale acestora, a scris mai concis și mai pe larg Andrei M. în ”Purici, nomazi și supă de șobolan”, așa că reiau câteva aspecte din cartea sa care merită menționate aici pentru înțelegerea contextului general:

Conceptul de bază al fazei-pilot a proiectului de vaccinare era să încercăm să vaccinăm cât mai multe animale (în principal câini și pisici) din câteva sate din zona muntelui Kulal. Prima mea expediție în Kenya a coincis cu faza-pilot a studiului. În anii ce au urmat, proiectul s-a extins, oameni noi s-au alăturat echipei și impactul s-a simțit imediat. Nu au mai murit oameni de rabie în zonă. În 2006, când am demarat proiectul, ne-am axat doar pe vaccinare. Totul a început în micul sat Gatab, cu mine și David* vaccinând câini. Evident, pe lângă proiectul de vaccinare, eram interesați și de cercetare, iar sub umbrela vaccinării ne-am axat destul de mult și pe recoltare de probe. În anii ce au urmat, proiectul s-a extins și în alte sate, cuprinzând cam toată regiunea muntelui Kulal și muntelui Ngyru.

Cu foarte puține excepții, toți câinii sunt metiși, sau, mai bine spus, nu sunt o rasă anume. Deși majoritatea arată similar ca aspect. Talie medie, puternici, coada încovrigată în sus. Era interesant de studiat genetica lor și, până în acel moment, nu prea făcuse nimeni asta aici. După câțiva ani, pe baza probelor noastre, s-a publicat un studiu despre genetica acestor câini primitivi.

Am fost întrebat adesea (…) dacă aici există câini fără stăpân sau câini hoinari. Răspunsul meu îi surprindea de fiecare dată. Nu prea există. Aici, un câine nu ar rezista prea mult departe de așezările umane. În primul rând, câinii nu pot vâna și nu au cu ce se hrăni în sălbăticie. Aici, orice potențială pradă e adaptată să se apere de prădători de top, precum leii, leoparzii, gheparzii, câinii sălbatici sau hienele. Câinii domesticiți nu au nicio șansă să vâneze o antilopă sau o gazelă. (…) în această zonă a Kenyei habitatul este foarte arid, iar sursele de apă din afara satelor sunt rare. Evident, nu în ultimul rând, câinii devin frecvent, la rândul lor, pradă marilor carnivore africane.

Menya ndama lomon – Soarele nu stă la vorbă (proverb Samburu)

Termenul ”ndama”, care înseamnă soare, este folosit și cu referire la o zi, deoarece o zi este egală cu timpul pe care soarele îl are pentru a traversa cerul de la răsărit până la apus. Timpul este esențial în tot ceea ce fac oamenii. În mod literal, proverbul înseamnă că soarele, în călătoria sa pe cer, nu se oprește să aștepte pe cineva care este angajat într-o conversație ce nu are legătură cu ceea ce are de făcut.

Proverbul poate fi folosit într-o întâlnire pentru a atrage atenția oamenilor să se concentreze asupra subiectului principal al discuției și să oprească conversațiile ”pe lângă”, pentru a nu irosi timpul. Știind cât de prețios e timpul, medicii noștri dragi nu au lăsat pe a doua zi prima operațiune de vaccinare și au decis ca după amiaza de 29 decembrie să fie una productivă. Cu alte cuvinte și conform proverbului Samburu mai sus citat, s-au concentrat asupra subiectului principal: vaccinarea câinilor și celelelate proiecte pe care le-au planificat. Despre acestea, Andrei M. a vorbit mai pe larg în micul interviu pe care i l-am luat între două etape de vaccinare. Am postat interviul tot pe pagina Fă-ți bagajele, pentru că ce spune Andrei M. acolo și misiunea pe care el și ceilalți medici o au cred că se încadrează tot la categoria aventură africană, la fel cum sunt și multe dintre poveștile noastre de pe acest canal Youtube.

***

E foarte cald, exact genul de arșiță pe care o suport, cea uscată, care mângâie pielea cu o ușoară asprime, o căldură complet diferită de cea întâlnită în zonele de coastă, la ocean, unde umezeala face ca aerul să devină irespirabil. Deși decembrie ar fi trebui să aducă zile cu ploi abundente, oamenii locului se plâng că nu a mai plouat de câteva luni. Bătrânii au conchis că abia în aprilie ploaia le va binecuvânta pământul. Aflu că sunt câteva așezări (manyatta) situate la vreo 30 – 40 de minte de condus față de Ngurunit, unde oamenii își procură apa de la circa 10 kilometri distanță. Bineînțeles, turmele de cămile sau de capre au și ele de parcurs tot atâta cale pentru a se adăpa.

E deja amiază, iar medicii și-au instalat echipamentul într-o zonă centrală a satului, accesibilă tuturor celor care vor să vină cu câinii la vaccinat/deparazitat. Când am ajuns acolo, o bătrână Samburu și câțiva copii deja așteptau liniștiți sosirea noastră. Nu a durat prea mult până când au venit și alții. M-am retras deoparte și am privit cuminte, de la distanță, această lume pe care o cunoșteam atât de bine din cartea lui Andrei M., dar care acum mi se devoala ”pe viu”, cu toate tonalitățile sale sociale și culturale. Am repetat acest lucru și în zilele următoare, observând discret acest melanj dintre două lumi complet diferite: una modernă, bazată pe știință demonstată și principii clar definite, și una tradițională, neatinsă sau foarte puțin pătată de valențele modernității, o lume în care primează echilibrul oferit de Natură.

Știam deja că legătura dintre populațiile tribale (semi)nomade și câinii lor nu are nimic în comun cu cea pe care noi, europenii, o avem cu câinii noștri, însă am fost plăcut surprinsă să văd că totuși există și la ei un soi de afecțiune față de cei care, până la urmă, le apără turmele și colibele. O mângâiere pe cap, o ușoară formă de alint care să-i aducă animalului confort atunci când este examinat sau i se administrează vaccinul/pastila de deparazitare, manevrarea facilă atunci când este conținut pentru a fi palpat sau vaccinat, toate acestea fac parte dintr-un registru pozitiv specific cu precădere femeilor, copiilor și bătrânilor.

Câini sănătoși = oameni sănătoși = turme sănătoase

În 2009, în urma unui proiect similar (dacă nu mă înșel era vorba de vaccinarea antirabică a câinilor din zona munților Kulal), prof. David Modry & Andrei Mihalca împreună cu un cameraman care i-a însoțit pe teren au realizat documentarul ”Daktari, rafiki” (”Doctori, prieteni”) al cărui trailer îl puteți viziona pe YouTube. Tura aceasta, David și Andrei M. și-au dorit tare mult să repete povestea și au gândit un nou ”Daktari, Rafiki” pe care sperăm să-l vedem în curând. Au filmat în diverse locații și situații, în perioada de vaccinare, când controlau câinii cu miază (infestație cu larve de muște), în câteva gospodării unde erau câini bolnavi, capre și cămile. I-am însoțit în câteva rânduri, iar la una dintre gospodării am observat că femeile construiseră pentru câinele sau câinii familiei o boma similară cu cea în care stăteau oamenii.

Acest lucru mi-a întărit convingerea că, deși între oamenii de aici și câinii lor nu există atașamentul pe care noi suntem obișnuiți să-l avem față de câinii de acasă, totuși aceștia recunosc beneficiile pe care câinii le aduc comunității. Mi-a explicat și Andrei M., în interviul pe care vi-l recomand să-l urmăriți pe YouTube Fă-Ți Bagajele, că, de-a lungul timpului, populațiile (semi)nomade din acest areal au învățat că vaccinarea, deparazitările și tratamentele pentru diverse afecțiuni au un rol foarte important nu doar pentru câini, ci și pentru ei și pentru celelalte animale din gospodărie (capre, vaci, cămile).

Dacă numărul cazurilor de rabie s-a redus semnificativ, rămân multe alte probleme semnalate:

• prezența paraziților interni (viermi intestinali, un exemplu este Echinococcus – vierme parazit la câini, care servește drept gazdă finală, provocând la om și alte animale (gazde intermediare) hidatidoza (chistul hidatic), o boală gravă, cu chisturi în ficat, plămâni și alte organe;  viermi lați/cistode precum teniile);
• paraziții externi (purici, căpușe, păduchi);
• infecții cauzate de larvele ale unor muște locale, cum ar fi musca tumbu (Cordylobia anthropophaga): depun ouăle pe sol sau în hainele lăsate la uscat, dezvoltându-se apoi ca larve în chisturi sub piele, provocând miază (o boală parazitară). Aceste larve se dezvoltă sub piele, formând umflături sau chisturi, fiind o problemă comună în Africa pentru câini, dar și pentru oameni. 

Aici, oamenii ascultă de doctorii-prieteni. Nu le contestă cunoștințele, nu îi privesc cu suspiciune, le acordă toată încrederea, le cer sfaturi cu privire la cum pot să aibă grijă cât mai bine de toate animalele pe care le dețin. Știu că e spre binele lor, că viața aspră din această parte a Kenyei îi obligă să profite de orice oportunitate se ivește, iar faptul că o echipă de medici veterinari îi ajută să le fie mai bine, este extraordinar. Andrei M. spune că modul în care populațiile (semi)nomade și câinii relaționează îl face să se gândească la începuturile domesticirii câinelui. ”Așa trebuie să fi arătat legătura omului cu câinele pe atunci”, spune el. Mi se pare logic ce spune și le iau seama mai bine.

***

Cine mă cunoaște știe că nici până la piață nu plec fără o carte în geantă, așa că nu se putea să lipsesc de acasă pentru șapte zile fără să strecor o carte în bagaj. Am ales o achiziție recentă, ”Maasai Days” semnată Cheryl Bentsen despre care voi scrie cu altă ocazie pe blogul personal. Triburile Maasai și Samburu*  vorbesc dialecte ale aceleiași limbi, Maa, și împărtășesc numeroase tradiții culturale, deși trăiesc în regiuni diferite ale Kenyei. Dialectele lor Maa (Samburu Maa și Maasai Maa) prezintă variații de vocabular și accent, dar triburile se înțeleg între ele, ceea ce reflectă originea lor comună. Așa că, deși aveam la mine o carte despre Maasai, nu mi s-a părut ciudat să o citesc în ținutul Samburu. Însă, de data aceasta, lectura a trecut pe locul doi. După câteva pagini, m-am decis să las deoparte cartea, și am ales să ”citesc” în alt mod: am fost mai atentă la locurile în care am ajuns, am citit peisajul neconvențional, am descifrat comportamentul oamenilor, le-am studiat fizionomia, portul, reacțiile și comportamentul față de semenii lor, de noi, de animale. Am citit povești vii, spuse prin trăirile lor autentice, naturale. Am ascultat cu interes atunci când bătrânii din comunitățile vizitate au avut ceva de împărtășit. Am urmărit – fără a fi intruzivă și cu discreția unui neofit – viața comunităților Samburu. Contextul a fost și el deosebit, căci nu în fiecare zi, în echilibrul existențial al acestora se strecoară o echipă de medici care vine să le vaccineze câinii și să le studieze caprele și cămilele. Și pentru că tot am adus vorba de cămile…

Cămila – destul de recent integrată în cultura Samburu

În Kenya, cămilele au aparținut în mod tradițional comunităților pastorale precum Rendille, Gabra, Somali, Borana și Turkana, care au crescut aceste animale rezistente de generații întregi în regiunile aride din nordul țării. Însă, de câțiva ani buni, în districtul Samburu, se conturează o schimbare importantă, unde o comunitate cunoscută pentru creșterea vitelor se adaptează unei noi realități generate de schimbările climatice.

Populațiile seminomade din această zonă au început să integreze cămilele în cultura lor, folosindu-le pentru transport, hrană, dar și ca simboluri ale prosperității, mai ales pe măsură ce se adaptează schimbărilor climatice prin înlocuirea vitelor vulnerabile la secetă cu cămile mai rezistente. De curând am aflat că în Maralal există un eveniment cultural care are în centrul său cămilele, un soi de cursă cu cămile (Camel Derby).

Am vizitat câteva gospodării Samburu ai căror proprietari dețineau un număr mai mare sau mai mic de cămile, alături de capre sau oi. A fost pentru prima oară când am văzut de la o distanță de doar câțiva centrimetri puiuți de cămilă, extrem de atașați de mamele lor, foarte dornici de a sta cât mai lipiți de ele.

Animalele comunităților Samburu, între sursă de hrană și importanță culturală

În ultima zi din an, am fost invitați de către John, tehnicianul veterinar al comunității, să luăm parte la un ceremonial de sacrificare a unei capre (așa ni s-a spus initial, dar capra a ”devenit” oaie între timp). În mod intuitiv, am legat sacrificul respectiv de trecerea în noul an, însă John mi-a explicat că nu are nicio treabă cu asta, ci toată ceremonia reprezintă un gest de mulțumire pentru strămoși și de protecție pentru bunăstarea familiei și sănătatea turmei de cămile. După ce am vizitat țarcul unde sunt închise cămilele când se întorc de la păscut și/sau adăpat, ne-a dus la modesta sa colibă și ne-a explicat ce urmează să facă. Am aflat că pentru ca ritualul să fie îndeplinit corect, e nevoie de patru membrii (bărbați) ai familiei: mezinul, un războinic (moran), capul familiei și cel mai bătrân din familie.

Mi-am petrecut vacanțele la țară, la bunicii din partea tatălui care aveau o gospodărie destul de mare și care obișnuiau să taie destul de des animale (păsări, porci, viței) așa că nu-mi sunt străine aceste practici. Chiar și așa, am asistat cu inima cât un purice la ritual, așteptând din clipă în clipă să ajungă la urechile mele tânguielile pe care le auzeam în copilărie, când bunicii tăiau câte un animal.  Dar niciun sunet nu a străbătut până la mine: totul a fost făcut în liniște, cu o decență față de animalul sacrificat la care nu mă așteptam. Cu sângele animalului, capul familiei a colorat ușor fruntea fiecărui participant, apoi, cu o cârpă îmbibată în sânge, tânărul moran – care are în grijă turma – a marcat cocoașele cămilelor. A doua zi, când am vizitat altă manyatta, ceva mai îndepărtată, am remarcat că cei care aveau grijă de cămile făceau același lucru: cu o cârpă îmbibată în sânge, marcau fiecare cocoașă în parte, semn că ritualuri similare avuseseră loc în tot ținutul.

Apropo de sânge, pentru Samburu, laptele și sângele provenite de la animale sunt adevărate surse de hrană, iar în mod ritualic, parte din însăși esența vieții. Vacile, caprele și cămilele le dăruiesc ceea ce este esențial pentru supraviețuire. Laptele de cămilă, privit ca leac, se regăsește în multe dintre ritualurile lor străvechi. Laptele proaspăt se amestecă uneori cu sânge cald, formând o băutură densă, hrănitoare, pregătită pentru războinici sau pentru cei slăbiți de boală. Alteori, laptele este lăsat să fermenteze, abia apoi fiind consumat. Mi se pare doar mie sau în fiecare dintre aceste… să le numim ”preparate”, se află nu doar nutrienți, ci o cultură întreagă, cu gesturi și obiceiuri transmise din generație în generație?

Pe lângă rolul de sursă de hrană, animalele de aici au o importanță majoră în cultura Samburu. O dată la câțiva ani buni, bătrânii comunității stabilesc momentul inițierii unui nou grup de războinici, momentul definitoriu al ritualului fiind circumcizia colectivă a băieților. Clanul conducător, sacrifică un taur pentru a valida momentul ceremoniei. Fiecare clan își decide apoi momentul inițierii propriilor fii, iar la nivel de clan este sacrificat un taur pentru a confirma acordul cu celelalte clanuri asupra datei stabilite. Pentru noi sună destul de complicat, dar pentru ei este ceva normal. În timpul ceremoniei de circumcizie, băieții poartă și stau așezați pe piei de oi Red Maasai.

Animalele se regăsesc și în alte ceremonii, cum ar fi ritualul căsătoriei, când bărbatul trebuie să găsească o oaie Red Maasai pură (recunoscută prin culoarea roșcată, urechile lungi și ochii limpezi) și să o ofere viitoarei sale soacre, care primește numele de ”Paker” (cea care a primit oaia). O altă oaie este sacrificată pentru ceremonia nunții.

Mireasa primește o tigvă (calabash) plină cu lapte și o alta umplută cu grăsimea unui taur tânăr sacrificat pentru a pecetlui căsătoria, semn că ea va aparține pe deplin noului soț. Dacă grăsimea taurului nu este suficientă, se sacrifică un berbec Red Maasai, iar grăsimea din coadă este folosită pentru a umple tigva. Mireasa bea laptele pentru a-și liniști temerile legate de noul cămin și își unge pielea cu grăsime pentru a se relaxa.

Și în celelalte rituri de trecere a fost integrat sacrificiul animalelor: la nașterea unui copil se sacrifică o oaie, iar când cineva moare, grăsimea de oaie sau de vită este unsă pe buzele celui decedat, ca semn de respect.

În comunitățile Samburu există anumite ritualuri pentru vindecare și unele destinate războinicilor. Atunci când se sacrifică un animal pentru războinici, se alege un exemplar de o singură culoare. Când cineva este bolnav, se sacrifică un animal sănătos, cu ochii și urechile intacte. Există și un taur castrat special care este sacrificat, iar o parte din pielea lui este folosită pentru a crea un ornament purtat în partea de sus a brațului, asemenea unei brățări (simbol al bunăstării).

”Suntem deținători ai cunoașterii tradiționale, reglementate de legi cutumiare”

Acum ceva vreme, căutând informații despre tribul Samburu, am dat peste un document .pdf redactat în anul 2009, mai exact peste ”Protocolul comunității Samburu privind rasele indigene de animale domestice ale tribului Samburu și drepturile acestora asupra resurselor genetice indigene ale animalelor lor, precum și rolul lor în gestionarea biodiversității globale”. Știu că sună pompos toată această enumerare de termeni, însă, parcurgând documentul, am descoperit detalii importante despre relația lor cu animalele din gospodărie. Iată câteva dintre acestea, exact așa cum le descriu ei:

Suntem Samburu, păstori care trăiesc în mai multe districte din Kenya. Suntem păstrători ai raselor indigene și exotice de animale domestice, iar viețile noastre sunt strâns legate și pe deplin dependente de animalele noastre. Modul nostru de viață ne permite, de asemenea, să trăim alături de fauna sălbatică, promovând conservarea raselor noastre și a altor resurse vii din mediul înconjurător.

Zonele în care trăim în prezent sunt semiaride, ceea ce înseamnă că avem puține precipitații. Reușim să trăim aici datorită rezistenței raselor indigene pe care noi și alte comunități strâns înrudite le-am dezvoltat. Însă, odată cu instalarea schimbărilor climatice, nivelul mediu al precipitațiilor a scăzut, lăsându-ne expuși secetei și efectelor sale devastatoare asupra animalelor și sănătății noastre.

Creștem vitele Zebu est-africane de talie mică, oile Red Maasai și caprele est-africane. Rasele noastre indigene sunt deosebit de bine adaptate condițiilor locale, acest lucru realizându-se prin selecție naturală, dar și contribuției noastre la dezvoltarea lor genetică prin reproducere selectivă. Până la introducerea recentă a raselor exotice, acestea au fost singurele rase pe care le-am crescut, reprezentând sute de ani de co-dezvoltare între animalele noastre, mediul înconjurător și modul nostru de viață.

Prețuim în mod special capacitatea lor de a rezista secetei, de a parcurge distanțe lungi și de a supraviețui cu cantități mici de vegetație aspră, precum și rezistența lor puternică la boli. Pentru că aceste rase sunt parte integrantă a vieților noastre, deținem și o bogată cunoaștere despre ele, inclusiv metode de reproducere și cunoștințe privind sănătatea animalelor.

Rasele noastre indigene și caracteristicile lor sunt rezultatul relației noastre cu pământul, iar din acest motiv le considerăm parte a patrimoniului nostru cultural. Am învățat că rasele noastre sunt apreciate și de alții datorită robusteții și rezistenței lor la boli.

De la introducerea caprei Galla din Somalia în anii 1960, am început să încrucișăm rasele noastre indigene cu rase exotice. Printre rasele exotice de bovine se numără Boran, Sahiwal, Friesian, Ayrshire și Jersey. Principala rasă exotică de oi introdusă a fost Dorper, care a fost intens promovată de guvern prin distribuirea de berbeci către comunități. În plus, au fost introduse și câteva rase de capre de lapte, precum Toggenburg, Saanen și Alpine.

Deși rasele exotice oferă mai mult lapte și carne în perioadele de abundență, ele nu sunt la fel de bine adaptate condițiilor locale precum rasele noastre indigene. Aceasta înseamnă că sunt mai vulnerabile la secetă, boli și mai puțin capabile să parcurgă distanțe lungi. În plus, în afară de cunoștințele pe care le-am transferat din practicile noastre de reproducere și tratament veterinar aplicate raselor indigene, avem puține cunoștințe specializate despre aceste rase, ceea ce ne face mai dependenți de resurse și informații din exterior. De asemenea, creștem măgari, cămile și câini.

Timp de sute de ani am depins în întregime de animalele noastre pentru supraviețuire, bând laptele și sângele lor și consumând carne doar la ocazii speciale. Deși mulți dintre noi și-au construit locuințe permanente, numeroși Samburu continuă să se deplaseze în funcție de anotimpuri pentru a găsi cele mai bune pășuni sau pentru a evita bolile ori atacurile din partea altor triburi.

Este adevărat că, acum, acești oameni au posibilitatea să beneficieze de tratamente mai elaborate pentru animalele pe care le cresc, însă nu le putem nega cunoștințele acumulate de-a lungul timpului și care, cu siguranță, continuă să evolueze pe măsură ce se confruntă cu noi provocări. Populația Samburu se laudă cu trei tipuri principale de cunoaștere: cunoștințe despre sănătatea animalelor, practici de reproducere și o înțelegere a ecologiei regiunii care le permite să găsească surse de apă și hrană (pășuni) pentru animale. Bineînțeles, aceste tipuri diferite de cunoaștere sunt interdependente.

De secole, Samburu își oblojesc animalele atunci când suferă de diverse afecțiuni folosind cunoștințe despre plantele medicinale care cresc pe câmpii și în păduri. Se spune că bărbații sunt cei care se ocupă de tratarea vacilor, iar femeile îngrijesc oile și caprele. De asemenea, dețin bogate cunoștințe tradiționale legate de tratarea copiilor și a adulților pentru o gamă largă de afecțiuni. Fiecare generație primește cunoașterea generației anterioare și o dezvoltă mai departe pentru a face față noilor provocări, în funcție de abilitățile fiecărui individ ca vindecător.

Câteva considerente despre importanța sterilizării/castrării câinilor din comunitățile Samburu

Întorcându-ne la câini, trebuie să amintesc și de proiectul medicului veterinar Lucian Vana care, deși s-a desfășurat doar pe parcursul a două zile, nu doar că a avut succes, dar e posibil să deschidă o perspectivă pentru viitoare proiecte în această nișă: sterilizarea și castrarea câinilor. Am fost plăcut surprinsă că mulți Samburu au înțeles din prima ce le-a explicat Lucian despre necesitatea sterilizării/castrării și au venit în număr destul de mare cu câinii chiar și în ziua plecării noastre din Ngurunit (doar aici s-a desfășurat micul proiect de sterilizare/castrare), fapt ce deschide perspectiva continuării acestuia în viitor.

L-am întrebat pe Lucian dacă și în astfel de zone sunt necesare proceduri precum sterilizarea și castrarea câinilor, cum ajută acestea comunitățile (semi)nomade și care ar fi beneficiile pentru câini și oameni deopotrivă:

Vreau să mărturisesc că, în momentul în care am pășit pentru prima dată pe acest continent, adică acum, am fost profund fascinat de aceste meleaguri. Fascinația venea din poveștile și trăirile prietenilor mei, dar și din imaginația aprinsă a copilăriei, hrănită de cărți și filme. Eram nerăbdător să ajung în savana africană, să văd și să simt direct tot ceea ce până atunci cunoșteam doar prin intermediul altora.

Motivația mea a fost cu atât mai mare cu cât această vizită a avut și o componentă profesională, care s-a suprapus perfect peste dorința personală de a cunoaște savana. Pot spune sincer că am venit cu anumite „așteptări” — nu le-aș numi neapărat preconcepții, dar erau idei formate anterior. Una dintre ele era legată de prezența câinilor fără stăpân, așa cum întâlnim frecvent, acasă, în multe orașe sau sate.

Surpriza extrem de plăcută a fost că, în aceste așezări izolate, experiența a fost complet diferită. Nu am văzut câini sau pisici fără stăpân. Oamenii locului, pe care îi apreciez profund, sunt foarte bine ancorați în mediul în care trăiesc și în tot ceea ce fac. Din multe puncte de vedere, sunt mai echilibrați și mai responsabili decât noi. M-a bucurat enorm faptul că această presupunere inițială s-a dovedit complet greșită și să găsesc un echilibru vechi, dar și nou între om, animale de ferma și câine.

Mi-am dat seama foarte repede că natura și condițiile de mediu sunt extrem de aspre. În aceste condiții, un câine sau orice alt animal domestic nu are șanse reale de supraviețuire fără sprijinul omului. Abandonul, așa cum îl cunoaștem în alte părți ale lumii, aici înseamnă aproape sigur condamnare la moarte. Fără intervenția omului, câinele este pierdut.

Această relație de codependență dintre om și câine mi-a trezit imaginea veche a omului integrat perfect în natură — un om care acceptă mediul așa cum este, fără a încerca să îl modeleze în favoarea sa. Câini fără stăpân nu am văzut, însă am întâlnit căței care sufereau. Majoritatea câinilor sunt ușor subnutriți, lucru de înțeles în contextul unor resurse limitate. Aici, hrana nu se risipește, iar surplusul energetic este un lux.

În ceea ce privește importanța sterilizării, o privesc în primul rând din perspectivă medicală. Am observat — și chiar am intervenit chirurgical — la masculi și femele cu tumori venerice transmisibile (tumori Sticker), afecțiuni care se transmit prin contact sexual, dar și prin lins, în timpul toaletei corporale. Aceste tumori reprezintă o amenințare reală. Din primii căței văzuți în prima zi, trei sau patru prezentau astfel de leziuni, ceea ce indică o problemă serioasă la nivelul comunității. În zilele următoare, numărul cazurilor observate a crescut.

Sterilizarea rămâne cea mai sigură și eficientă metodă de control al reproducerii populației canine. Încurajăm continuarea acestor intervenții, mai ales în condițiile în care puii au o rată ridicată de mortalitate, determinată de climatul dur al zonei tropicale ecuatoriale. Nu putem vorbi despre selecție de rasă, deoarece nu avem de-a face cu rase pure. În schimb, sterilizarea ar reduce numărul puilor, ar scădea suferința și mortalitatea și ar avea un impact pozitiv asupra comunității.

Din punct de vedere medical, sterilizarea ar putea reduce semnificativ, dacă nu chiar elimina, incidența tumorilor Sticker, cu condiția asocierii tratamentului specific. Vincristina este tratamentul de elecție, în doză de 0,025 mg/kg, administrată intravenos, în perfuzii lente, în 3 până la 6 ședințe. Este un citostatic cu eficiență foarte bună în aceste tumori venerice transmisibile.

Referitor la tehnica chirurgicală, intervențiile în teren diferă de cele din clinică, însă nu într-o măsură care să împiedice realizarea actului medical. De exemplu, sterilizarea instrumentarului am realizat-o prin fierbere clasică, într-un vas cu apă, pe un foc improvizat din pietre, lângă masa de operație. Un coleg era responsabil cu focul, iar noi manipulam instrumentarul cu mănuși și comprese sterile. Personal, mărturisesc că îmi place foarte mult să operez în aceste condiții. Ele ne provoacă să găsim soluții rapide, adaptate, și să ne bazăm pe experiență.

În astfel de situații, acord o atenție deosebită tehnicii de sutură. Atunci când există șanse reduse de a revedea pacientul în următoarele zile, suturez plaga în mai multe straturi: trei profunde și un al patrulea la nivelul pielii. Straturile profunde le suturez doar în puncte separate, iar pielea o recomand intradermic, cu fir resorbabil. Astfel, limitez accesul animalului la fir. Câinii pot fi extrem de insistenți în linsul plăgii, mai ales din cauza pruritului apărut în procesul natural de vindecare.

În ceea ce privește abordarea chirurgicală, eu am optat pentru ovariohisterectomie completă, pentru a preveni eventuale complicații ulterioare. Un coleg din Cehia a preferat ovariectomia, din considerente de viteză operatorie, folosind sutură continuă. Ambele tehnici sunt standard, de rutină, și s-au dovedit eficiente. Localnicii ne-au transmis ulterior că toți câinii operați s-au recuperat bine, erau vioi și aveau poftă de mâncare.

Am operat inclusiv un mascul cu o tumoră Sticker de mari dimensiuni, localizată în zona testiculară, cu compresie pe uretră și regiunea inghinală. Deși pronosticul pe termen lung rămâne rezervat, intervenția i-a ameliorat considerabil starea și confortul.

M-ai întrebat cum ajută sterilizarea comunitatea. Răspunsul meu sincer este că beneficiul direct este pentru câini și abia apoi pentru oameni. Comunitatea nu are, în prezent, o strategie clară de gestionare a populației canine. Beneficiul pentru oameni este indirect: mai puțini pui care se nasc și suferă și o presiune mai mică asupra gospodăriilor. Această situație este, din păcate, foarte familiară și în România.

Nu pot să nu menționez cât de mult m-a impresionat modul de viață al acestor comunități. Este un trai simplu, asemănător cu cel descris în poveștile bunicilor noștri, unde sănătatea animalelor de fermă era esențială pentru supraviețuire. Caprele, oile, cămilele, măgarii și puținele vaci sunt foarte bine îngrijite, sănătoase și viguroase, chiar și în zone extrem de dure, precum teritoriile tribului Turkana.

Responsabilitatea lor față de animalele de fermă este, în multe privințe, superioară celei întâlnite în fermele moderne din Europa. Nu am observat animale cu afecțiuni metabolice, probleme osoase sau carențe. Clinic, toate erau într-o stare excelentă. Medicul veterinar local mi-a explicat că aplică periodic tratamente antiparazitare, iar uneori și vaccinări. În acest climat, bolile respiratorii sunt rare, însă riscul parazitar este ridicat.

Am observat un respect profund față de animale, inclusiv în ritualurile de sacrificare. Animalul nu este perceput ca un obiect de producție, ci ca o sursă de viață și o parte integrantă a comunității. Nu există obsesia pentru productivitate sau eficiență maximă, așa cum vedem în sistemele industrializate.

O imagine care m-a marcat profund este relația dintre animale și morani — tinerii luptători care le îngrijesc și le protejează. În cultura și valorile lor, omul și animalul se află pe același plan, iar viața, familia, comunitatea se construiește în jurul acestor animale atât de esențiale și de conectate în tot ecositemul apă-om-animal-savana. Am aflat cum acesti tineri, sunt răsplatiți cu animale, pentru sacrificiul lor de a intra în această provocare. Valorile transpuse în animale și nu în bani, aduce o dimensiune cu sens de viață, familie, comunitate. Plata, din ce îmi spunea Sukri, poate fi o vacă femelă pe an dacă are grijă de vaci, sau 4 capre femele pe an dacă are grija de capre sau oi, cămila la fel ca și vaca are un statut si greutate superioră în aprecierea valorii. Cu aceste animale câștigate în timp acești Morani pot porni sănătos, echilibrați și în siguranță în a-și întemeia responsabil o familie. Această experiență mi-a schimbat perspectiva asupra conceptului de „civilizație”. Triburile Samburu trăiesc în echilibru cu natura, îi cunosc limitele și le respectă.

Savana africană oferă o lecție dură, dar extrem de valoroasă: acolo unde natura este aspră, abandonul, risipa și indiferența nu pot exista. Omul și animalul sunt legați prin supraviețuire, responsabilitate și respect reciproc.

***

Din Ngurunit am plecat în South Horr, aflat la circa două ore distanță, unde proiectul de vaccinare a continuat și unde aventura noastră, a mea și a lui Andrei A., s-a încheiat, pe 3 ianuarie noi plecând înspre Nairobi, ceilalți continuându-și aventura înspre Loyangalany și Turkana. Despre South Horr, satul Serichoi, lucruri care merită menționate despre comunitatea Samburu, cum a fost pentru mine – din punct de vedere emoțional toată această experiență, voi scrie, mai pe larg, pe blogul personal.

Dacă ai ajuns până aici cu lectura, nu pot decât să îți mulțumesc pentru răbdare și să te recompensez cu alte câteva imagini din călătorie :). De asemenea, îți recomand să urmărești site-ul Vetakademos.ro – ei sunt organizatorii următoarei aventuri africane (am înțeles că locurile sunt deja ocupate, dar nu se știe când pot apărea oportunități), dar și site-ul de fotografie al lui Andrei M., unde poate fi admirată pe îndelete fauna neîmblânzită din mai multe colțuri ale lumii, surprinsă inedit și profesionist de obiectivul lui Andrei: andreimihalca.eu

* ”Mutina” sau ”Motina” se referă și la câinii întâlniți pe stradă, rezistenți și ingenioși, foarte răspândiți în Kenya, în zonele urbane. Sunt cunoscuți pentru adaptabilitatea lor remarcabilă (pot mânca aproape orice, de la ugali – mămăligă locală – până la trestie de zahăr) și inteligența lor. Se adaptează excelent la medii diverse, fapt care le-a adus porecla de ”Ciobănesc african” sau câine ”Bash”.

* Detaliile și, ulterior, organizarea acestui proiect care s-a reluat ani la rând aparțin medicilor David Modrý (Cehia) & Andrei Daniel Mihalca (România) – pentru detalii suplimentare vezi pagina 85, capitolul despre Kenya al cărții ”Purici, nomazi și supă de șobolan”.

* Populația Samburu trăiește în districtul Samburu / Laikipia, în anumite părți din Isiolo și în unele zone din Marsabit, precum Muntele Kulal și Laisamis. Maasaii trăiesc în zonele Kajiado și Narok, în anumite părți din Nakuru, precum și în nordul Tanzaniei, în zone precum Arusha, Ngorongoro, Serengeti și Loliondo. Ambele comunități fac parte din grupul Maa și vorbesc dialecte ale limbii Maa, chiar dacă există mici diferențe între ele, cum ar fi stilul vestimentar și pronunția anumitor cuvinte. Samburu sunt considerați mai tradiționali, fiind mai puțin influențați de cultura occidentală, spre deosebire de Maasai, care au fost mai mult influențați de procesul de modernizare.

*prof. MVDr. David Modrý, Ph.D/parazitolog – de la Universitatea de Științe Veterinare și Farmaceutice din Brno și de la Centrul Biologic al Academiei de Științe din Republica Cehă

Referințe:

”Proverbs of the Samburu”, Lmakiya Lesarge

”Purici, nomazi și supă de șobolan – Povești din Africa ecuatorială”, Andrei Daniel Mihalca

”The concept of heroism in Samburu moran ethos” – Peter Wasamba / Journal of African Cultural Studies
Vol. 21, No. 2, December 2009, 145–158