Câini

Rhodesian Ridgeback – un prieten neînfricat, supranumit și ”vânătorul de lei”

La prima vedere, ai zice că te găsești în fața unui câine obișnuit: frumos, mândru, cu privire inteligentă și ageră, corp masiv, prietenos cu familia. Dar dacă-l privești cu atenție, imposibil să nu-i remarci trăsătura distinctivă, și anume ”coama”. Această creastă de păr caracteristică Rhodesianului se remarcă de-a lungul coloanei vertebrale, părul său crescând în direcția opusă sensului de creștere a părului de pe restul trupului. Coama începe din spatele umerilor și se sfârșește pe la nivelul șoldurilor. De remarcat este și faptul că Rhodesian Ridgeback este un câine agil, devotat familiei din care face parte și, mai ales, neînfricat. Doar se spune ca era folosit și la vânătoarea de lei, nu-i așa?

Rhodesian Ridgeback – Origini africane

Istoria acestei rase începe în secolele al XVI-lea și al XVII-lea când coloniștii europeni și-au părăsit ținuturile de baștină și au venit să înceapă o viață nouă în Africa de Sud, la Capul Bunei Speranțe. Primii oameni albi care au văzut câinii cu creastă ai indigenilor din aceste zone au fost portughezii, prin 1487. Burii, veniți pe teritoriul Africii, și-au împerecheat câinii cu cei ai populației Khoi/Hotentoții, din dorința de a obține câini foarte rezistenți, atât din punct de vedere fizic, cât și mental.

Din moment ce se stabiliseră pe acest teritoriu, coloniștii își aduseseră cu ei și câinii: Mastiffi, Dogi germani, Bloodhounzi, Terrieri, exemplare foarte reușite, dar care nu erau sută la sută potrivite pentru acel teritoriu. Fermierii buri aveau nevoie de câini capabili să le păzească gospodăria, să-i apere de animale sălbatice, să se adapteze schimbărilor climaterice din savana africană și să-i însoțească la vânătoare.

Rhodesian Ridgeback


Numele rasei provine de la vechea denumire a statului Zimbabwe, Rhodesia, care, alături de Africa de Sud, acoperă astăzi aria geografică în care s-a format rasa, şi de la creasta de păr care se întinde de la greabăn până la crupă.

Astfel că, cea mai bună cale de a obține câinele perfect a fost să împerecheze exemplarele aduse de ei cu câinii hotentoților, câini pe jumătate domesticiți. În 1879, reverendul Charles Daniel Helm a adus doi câini din Kimberley, în Bulawayo (la sud-vest de Rhodesia, regiune cunoscută astăzi sub denumirea de Zimbabwe). Cele două exemplare aduse de reverendul Helm sunt considerate a fi baza rasei cunoscută azi sub denumirea de Rhodesian Ridgeback, deși nu există nicio dovadă că acestea ar fi avut creastă.

Vânătorul Cornelius van Rooyen, care vâna cu precădere în regiunea Matebeleland, a împerecheat cele două exemplare cu blană aspră, de culoare gri cenușiu, cu câini din haita sa, astfel formându-se celebra coamă pe care o admirăm azi la Rhodesian. Cornelius van Rooyen a împerecheat următoarele rase cu câinii de vânătoare ai hotentoților: Bloodhound/Pointer (pentru a păstra un simț al mirosului foarte dezvoltat), Greyhound (pentru viteză), Bulldog/Bullterrier (pentru curaj și tenacitate), Airdale Terrier și Irish Terrier (pentru prezența de spirit), Deerhound (pentru rezistență și neînfricare).

Rhodesian Ridgeback


Acest timbru a fost emis de către Republica Sud Africană în anul 1991. De obicei, timbrele includeau imagini care descriau mai multe rase, însă acesta, creat de artistul Alan Ainslie, surprinde numai frumusețea mândrului Rhodesian Ridgeback.

Utilizarea acestui câine era mai presus de modul în care arăta sau de apartenența la un anumit tip, dar rămâne de remarcat faptul că acea coamă prezentă la câinii Hotentoților, a fost transmisă și progeniturilor născute în urma împerecherii cu câinii europenilor, iar ca genă dominantă s-a transmis din generație în generație. Trufa de culoarea ficatului sau maronie a Rhodesianului este moștenită de la Pointer, iar coada de la Bulldog.

De remarcat la acești câini este modul în care vânează: în liniște, luând urma animalului urmărit și nelăsând-o până când acesta nu se arată privirii sale. Oamenii plecau călare la vânătoare, de regulă însoțiți de doi sau trei câini care încolțeau vânatul, îl hăituiau și-l alergau până când aveau posibilitatea să-l îndrepte în bătaia puștii. Doar cele mai iscusite și mai abile exemplare erau considerate apte pentru reproducere.

Există legende potrivit cărora câinii Rhodesian Ridgeback vânau lei. Deși sunt supranumiți ”vânătorii de lei”, acestia doar aveau abilitatea de a încolți prada și a ușura munca vânătorului. Niciun câine, oricât de curajos ar fi, nu ar putea să vâneze lei de unul singur.

La începuturile rasei, exemplarele variau în ceea ce privește talia, culoarea, agilitatea. În anul 1924 primele două exemplare de Rhodesian Ridgeback aflate în posesia lui L. Herring din Grootedam au fost înregistrate în KUSA (Kennel Union of Southern Africa). În același an, în Bulawayo, Umvukwe, Marandellas, Eskdale, Drumbuck și Avondale, au mai fost înființate canise care se ocupau cu promovarea rasei Rhodesian Ridgeback astfel că, până la sfârșitul anului 1928, erau 13 canise înregistrate. Dintre acestea, câteva și-au adus aportul considerabil în desăvârșirea și cizelarea rasei, numele lor stând scris în pedigreele majotității Rhodesianilor: Eskdale, Viking, Drumbuck, Avondale și Lion’s Den.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, popularitatea rasei Rhodesian Ridgeback a scăzut, la fel și numărul exemplarelor, ceea ce a dus la pericolul de extincție a rasei. În preajma anului 1960, Mylda Arsenis, cu ajutorul lui Irene Kingcombe, au început restabilirea unității rasei pe teritoriul Africii de Sud. Câinii din nordul regiunii Zimbabwe erau mai mari decât cei din centrul regiunii care erau mai micuți ca talie și mai apropiați de cerințele solicitate de standardul rasei.

Dacă până acum câțiva ani rasa era populară doar pe teritoriul țării de origine, acum, Rhodesianul, este un câine apreciat în toată lumea, deși putine exemplare au rămas active în acțiunile vânătorești. Datorită caracterului său echilibrat, inteligenței și agilității sale, Rhodesian Ridgeback este considerat un prieten de nădejde al oricărei familii iubitoare de câini. Este ușor de educat, având o obediență nativă, însă trebuie motivat corespunzător. Dar, atenție: un Rhodesian Ridgeback trebuie privit ca pe un partener, nu ca pe un sclav, căruia să-i poruncești să facă ceva. Este un câine care știe de glumă, dar este distant și suspicios în prezența persoanelor străine, nefiind nici agresiv, dar nici foarte timid. Rhodesian Ridgeback se mai remarcă și prin bunăvoință, demnitate și loialitate.

Rhodesian Ridgeback


În anul 1922, în Bulawayo (sudul Rhodesiei) a fost fondat primul Club de Rhodesian Ridgeback  şi au fost stabilite principalele puncte care au stat la baza standardului rasei. Astăzi, Rhodesian Ridgeback este una dintre cele mai populare rase de câini din Africa de Sud.

Rhodesian Ridgeback – Elemente de standard

Standard FCI nr. 146/10.12.1996

Țara de origine: Africa de Sud.

Utilizare: În unele regiuni, Rhodesian Ridgeback încă mai este folosit la vânătoare dar, în ultimul timp, se face remarcat din postura de câine de pază și companion dedicat.

Clasificare FCI: grupa a VI-a, secțiunea 3, fără probă de lucru.

Aspect general: Rhodesian Ridgeback trebuie să fie un câine bine echilibrat, puternic, cu musculatură bine dezvoltată, agil, destul de iute și activ, cu o construcție simetrică, rezistent la effort susținut. Accentul se pune pe agilitate, eleganță, înțelepciune. Particularitatea rasei constă în coama de pe spatele său, formată din fire de păr care cresc în sensul opus celorlalte fire care acoperă corpul. Practic coama este blazonul rasei. Coama trebuie să fie bine definită, simetrică, îngustându-se în zona șoldurilor. De o parte și de alta, coama trebuie să conțină două spire identice. Marginile acestora nu trebuie să se extindă mai mult de o treime din lungimea coamei. O lățime medie a coamei se situează în jurul a 5 cm.

Temperament/Comportament: demn, inteligent, suspicios cu străinii, fără a fi agresiv și nici timid.

Cap/Regiune craniană

Craniu: distanța dintre urechi, dintre occiput și stop, dintre stop și vârful trufei, trebuie să fie egală; craniu plat și lat între urechi; când câinele este în repaus, la nivelul capului nu trebuie să se formeze riduri.

Stop: trebuie să fie bine definit.

Regiune facială

Trufă: trebuie să fie de culoare neagră sau maronie. O trufă neagră impune existența ochilor de culoare neagră, iar o trufă maronie a unor ochi de culoarea ambrei.

Bot: lung și puternic.

Maxilar: puternic, cu mușcătură în foarfece, dinți bine dezvoltați (în special caninii). 

Ochi: bine depărtați, rotunzi, strălucitori, cu expresie inteligentă, coloritul lor fiind în armonie cu culoarea blănii.

Urechi: așezate sus, aproape de vârful capului, de dimensiune medie, mai late la bază. Trebuie purtate apropiate de cap.

Gât: suficient de lung, puternic și lipsit de salbă.

Corp

Spate: puternic.

Șale: puternice, bine muscularizate și ușor arcuite.

Piept: nu trebuie să fie prea mare, dar foarte adânc și larg; coșul pieptului ar trebui să ajungă la coate; vizibil din lateral; coaste moderat arcuite, niciodată rotunjite perfect ca doagele unui butoi.

Coada: puternică la bază subțiindu-se înspre vârf, de lungime moderată; nu trebuie să fie prinsă nici prea sus, nici prea jos, și trebuie purtată ridicat, niciodată răsucită.

Membre: membrele anterioare trebuie să fie perfect drepte, bine muscularizate și cu osatură puternică; văzute dintr-o parte, membrele anterioare trebuie să fie mai late decât atunci când sunt văzute din față; umerii trebuie să fie oblici și bine musculatizați; membrele posterioare trebuie să fie drepte și bine dezvoltate. Labele trebuie să fie rotunde și compacte, cu degete arcuite şi puternice, perniţe flexibile, protejate de păr.

Alură/Mişcare: dreaptă, activă şi liberă.

Blana

Părul: trebuie să fie scurt şi dens, neted şi lucios în aparenţă, nu lânos şi nici mătăsos.

Culoarea: de la auriu deschis până la roşu închis. Câteva marcaje de culoare albă pot fi prezente pe piept sau pe degete. Sunt permise trufa şi urechile mai închise la culoare. Nu este de dorit părul negru în exces pe suprafaţa corpului.

Dimensiune şi greutate

Înălţimea la greabăn: 63-69 cm în cazul masculilor; 61-66 cm în cazul femelelor.

Greutatea: 36,5 kg în cazul masculilor, 32 kg în cazul femelelor.

Rhodesian Ridgeback

Eşti pregătit pentru un Rhodesian Ridgeback neînfricat?

Dacă nu eşti adeptul unui stil de viaţă sedentar, îţi place să alergi şi, mai ales, îţi place compania pe care ţi-o poate oferi un câine frumos, prietenos şi loial, atunci da, eşti pregătit pentru un Rhodesian Ridgeback. Acesta este un câine relativ uşor de întreţinut, curat, prietenos cu membrii familiei şi suspicios cu persoanele străine. Îi place să facă multă mişcare, simţindu-se foarte bine într-o curte îngrădită. Dar, la fel de bine se simte şi într-un apartament, cu condiţia să fie scos afară şi să i se acorde câteva minute bune pentru a-şi consuma energia. Are tendinţa de a deveni posesiv, astfel că trebuie strunit din acest punct de vedere, suprimându-i-se dorinţa dominatoare.

Tocmai pentru că-i place să fie curat şi mai este şi liniştit, Rhodesianul este un excelent câine de casă, adaptându-se traiului într-un apartament. Pentru ca un Rhodesian să fie educat corespunzător trebuie socializat de timpuriu. De asemenea, este recomandat şi un dresaj de disciplină. Fiind un câine foarte inteligent, are nevoie şi de stimulare mentală pentru a-l ţine depate de plictiseală. Altfel, dacă se plictiseşte, devine distrugător.

Dacă-ţi este teamă că blana sa scurtă îl va pune în dificultate în faţa temperaturilor scăzute, te înşeli! Rhodesian Ridgeback rezistă foarte bine la schimbările bruşte de temperatură. Cât priveşte îngrijirea sa, aceasta nu este deloc complicată. Printr-un periaj periodic, blăniţa îi va fi menţinută strălucitoare şi curată, fără praf sau alte impurităţi. Un lucru bun este acela că nu năpârleşte excesiv.

În general, Rhodesian Ridgeback este un câine rezistent, însă au existat câteva afecţiuni cu care multe dintre exemplarele rasei s-au confruntat la un moment dat: torsiunea gastrică, displazia de şold, cataracta, hipotiroidismul, mielopatia degenerativă, osteocondroza, sinusul dermoid  (sindrom unic al acestei rase şi al metişilor acesteia, fiind un defect de dezvoltare apărut în timpul vieţii embrionare. Sinusul dermoid este o structură asemănătoare unui chist care se întinde sub piele de-a lungul spinării şi este uneori în directă comunicare cu măduva spinării. Dacă nu se tratează, exemplarele afectate pot rămâne paralizate), surditatea congenitală, entropionul.

Sursă foto: freepik.com

Ți-a plăcut ce ai citit? Spune-le și prietenilor!

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *